Cartea aceasta m-a surprins prin structura ei de Odisee în timp și în spațiu, autorul țesând pe un fir narativ evoluția cuvântului, a primilor oameni, a sentimentului unic – iubirea – care „mișcă sori și stele” (Dante) în cupluri celebre de-a lungul istoriei, păstrarea zestrei umanității în vestite biblioteci…

Nava imaginației ne poate duce oriunde, deschizând poarta noilor întrebări.

Cuvintele meșterite anulează inegalitatea dintre oameni, iar consemnarea gândurilor în cărți este zestrea inestimabilă a bibliotecilor care adăpostesc frumosul și adevărul. Frumusețea are multe straturi, ca și adevărul, iar drumul către miez e diferit, lung și accidentat.

Îndrăgostit de cuvânt, autorul evocă arderea cuvântului primordial (Biserica preotului Ștefan arde de 3 ori), iar prima ardere a cărților a avut loc în China în perioada primului împărat al Chinei când au fost arse cărțile lui Lao Tze, Confucius, în numele legii, care trebuia să devină suverană.

Dar cuvintele pot face lucruri minunate – în loc să ardem cărți, mai bine sa le căutăm să le traducem și să le păstram pentru viitor, ceea ce și construiește cu migală, în pagode de gând, autorul.

Credincios sie însuși, ca poet și cheag de visuri Lucian Strochi întoarce cuvintele de la lume către sine, le germinează, îmbogățindu-le și le revarsă apoi, mai bogate cu sensuri noi, întregii lumi.

E un roman construit cu migala unui faberge care îndepărta rând pe rând ceea ce era în surplus sau deranja echilibrul, rămânând astfel un roman al esențelor.

Scris în perioada pandemiei, autorul devine atât un cronicar al vremurilor actuale, cât și de demult.

Punctul de pornire al romanului este transplantul de cord și memoria inimii. Dar în tânăra inimă transplantată par să se fi perindat multe suflete – cecuri în alb pentru fericire, toți cei care s-au întrupchipat fiind bursieri la Universitatea Vieții și a Veșniciei.

Înnăscutul este campionul geneticii, iar dobânditul triplu medaliatul obișnuințelor.

A gândi înseamnă a crea, iar visul este cel mai teribil drog. Ne întâlnim cu sublimul într-un cvartet unic – proză, aforism, poezie, onto-gnoseologie, trezind la viață cuvinte atrofiate.

Densitatea existenței preotului Ștefan este precum cea a unui ghem al Ariadnei care ne conduce prin labirintul cărții și ne ține luciditatea în echilibru.

Autorul încrâncenat împotriva rutinei se comportă ca un om venit din altă lume (și chiar este, fiind artist) și cu imensa bunătate dorește să-i facă fericiți pe cei din jur.

Ne face astfel un tur al bibliotecilor din lume: Biblioteca lui Assurbanipal, apoi pe aceea din Alexandria, Biblioteca Apostolică Vaticană, Biblioteca Imperială din Sankt-Petersburg, Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, de la Washington, Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, Biblioteca de la Mânăstirea Neamț reconfirmând afirmația lui Andre Gide: „Destinul scrierilor de valoare este să aibă cititori mulți în timp și nu în spațiu”, iar cărțile semnificative pentru umanitate sunt precum metalele prețioase: nu cunosc insulta oxizilor.

În teatrul personal al inimii lui Ștefan se perindă rând pe rând cupluri celebre de o imensă grandoare și diversitate din care imaginația noastră extrage lumini și interpretări atât cât să reconstituie „Firul vieții” care este o fină și continuă șuviță de lumină și de visuri.

Astfel ni se perindă prin fața ochilor Maria Rosetti și C. A. Rosetti, Marie Curie și Pierre Curie, Brâncuși și Maria Tănase, Regele Ferdinand și Regina Maria, Silvia (Lia) Liciu și Ștefan Augustin Doinaș…

Toate cuplurile celebre ilustrează esența iubirii ca sentiment unic, mare și nevăzut, asemeni universului mic și trecător.

Sufletul dantelat al femeii în mii și mii de flori ale spiritului mereu îndrăgostit tânjește după clipe de dezmierdare sufletească care înseamnă puțină tandrețe. Este forma de lacrimă a inimii feminine care dă viață ca să uite de viață, care iubește iubirea închipuită, obosită adesea, dezamăgită de viața reală.

Bărbatul iubește eroic, cuceritor, creativ cu ardere intensă, rămânând prizonier pe viață poate în spațiul dintre iubire și pierderea ei (ex: Ferdinand și Elena Văcărescu, Brâncuși și domnișoara Pogany).

Poveștile ne sugerează că taina dragostei cere inițiere, pasiune, ca și arta, iar în familie funcționează principiul „vaselor comunicante”, sănătatea cuplului exersându-se în această matrice de bază.

Viața este un turnir la care există mereu câte o miză, iar în familie trebuie să fii la același diapazon cu „alesul” .

Silvia MĂNDĂȘESCU