Ochi lunecoşi², privirea de omidă³,

Voce şoptită, sâsâind, de şarpe⁴,

Şi mâna răsucită⁵, juri că-i harpe⁶,

Iar trupu-i şui şi strâmb⁷, ca de aspidă⁸.

 

Când îl asculţi, simţi gust de aguridă⁹,

Vorbeşte, spumegă, dar are har¹⁰ pe

Care fals de-adevăr nu îl desparte.

Tu îl asculţi cu inima lividă,

 

Îl crezi prieten¹¹, sfânt fără pereche¹²,

Căci vorba blândă-i poleieşte chipul¹³,

Prin minte se strecoară ca nisipul¹⁴,

Şi-otrava îţi ajunge în ureche¹⁵.

 

Ai vrea să strigi, durerea e atroce,

Dar nu mai ai nici chip, nici duh, nici voce¹⁶.

Lucian Strochi

Sonetul trădătorului¹ (ENGLEZ) IX – un sonet dificil, din cauza persoanelor, eul liric fiind la persoana a II-a, iar „descrierea”, pamfletul, diatriba fiind la adresa persoanei a III-a.

Ochi lunecoşi²  – datorită limbajului, sonetul pare a fi rupt în două. Trădătorul are toate atributele unui monstru, nu doar moral. Ochii lunecoşi sunt ai celui care, trădând, nu are totuşi curajul de a te privi drept în ochi, ştiind că ochiul trădează cel mai uşor

privirea de omidă³  – evident se face trecerea, prin privire, de la ochi la omidă. Se reţine din omidă proprietatea acesteia de a se târî, de a se camufla.

Voce şoptită, sâsâind, de şarpe⁴ – metaforă ce face transferul de la o voce a trădării la sâsâitul şarpelui, şarpele fiind identificat, chiar biblic, cu trădarea

mâna răsucită⁵  – aici sunt două sensuri: mâna răsucită e o mână inutilă, ca funcţionalitate, o anomalie; dar e şi un obiect vrăjitoresc, malefic, mâna mortului

harpe⁶   – harpie. Duh necurat, monstru înaripat, cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuţite şi miros sulfuros. Harpiile simbolizează patimile vicioase.

trupu-i şui şi strâmb⁷ – orice anomalie e monstruoasă. Nu acceptăm mental decât normalitatea. Diferenţa dintre şui şi strâmb este una de dinamică, strâmbul fiind static, dar cu atât mai vizibil.

aspidă⁸  – şarpe veninos, femeie rea. Tot catrenul se bazează pe alegorie şi pe ambiguitate. Nu ştim nici cine vorbeşte, nici cine este trădătorul.

aguridă⁹   – strugure crud, cu gust foarte acru. Catrenul doi e cel care se rupe ca semnificaţii şi imaginar: până acum avem un portret al trădătorului, precum şi impresia malefică pe care acesta o exercită.

har¹⁰  – cuvântul care permite reabilitarea balanţei, falsul se adevărul se amestecă, pentru ca prin carismă şi har, trădătorul să ne apară ca negativul său, toate negativele devenind acum pozitive şi     explicându-se astfel cum a fost posibilă asocierea unui monstru cu un suflet curat.

prieten¹¹ –  numai un prieten te poate trăda; adversarul duşmanul, nu.

sfânt fără pereche¹²  – epitetele metaforice din primul catren devin acum hiperbole augmentative.

Căci vorba blândă-i poleieşte chipul¹³  – aceeaşi observaţie, cu precizarea că trădarea se face printr-o singură fantă: vocea, vorba, cuvântul. Iată cum deşi are un alt motiv literar, totuşi şi acest sonet intră în câmpul simbolic, semantic, logic al cuvântului.

Prin minte se strecoară ca nisipul¹⁴   – trădarea nu este o operaţiune brutală, ci una aproape insesizabilă, de aici şi pericolul ei.

Şi-otrava îţi ajunge în ureche¹⁵  – posibilă aluzie la moartea tatălui lui Hamlet, trădat de soţie în primul rând. Moartea este o consecinţă directă şi ultimă a trădării. Cu o altă accepţie, conotativ, prin trădare  cuvântul ajuns în ureche este o otravă.

Dar nu mai ai nici chip, nici duh, nici voce¹⁶ – moartea este absolută. Nu moare doar trupul, ci şi sufletul şi cuvântul, vorba, vocea, adică umanul. Trădarea este, prin urmare, cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla cuiva.