Buimac² se împletesc, spre hanuri, drumuri³;

Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă⁴;

Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă⁵

Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.⁶

 

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă⁷

Şi, azi, albastre depărtări par fumuri. ⁸

Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,⁹

Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.¹⁰

 

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;¹¹

Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:¹²

Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi¹³,

Îţi dai singurătatea drept osândă¹⁴.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci¹⁵,

Dator vândut¹⁶, cu mii de ipoteci¹⁷.

Lucian Strochi

Sonetul timpului îndrăgostit¹ (X)– Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac² – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri³ – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă⁴ – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă⁵ – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri⁶ – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă⁷ – mirosurile nu sunt singulare, ci percepute sinestezic. Resimţite aşa, pot oferi un tablou al unei toamne virtuale.

albastre depărtări par fumuri ⁸ – din nou ambiguitate.

Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri⁹ – toamna ca parte a naturii se autodefineşte şi reciclează. Vizualului i se adaugă aici auditivul. Imaginile impun un descriptivism calm, aproape static.

domniţa blondă mustul toarnă¹⁰  – imagine dinamică, dar care ne introduce în mit, într-un spaţiu limită, într-o povestire în ramă, imagine sămănătoristă, „bucolică”.

izbândă¹¹ – izbândă asupra timpului răpus prin fructe, prin munci agricole, prin bucuria întâlnirii

Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi¹² –intrarea în poveste. De acum stăpână e naraţiunea nu descrierea.

Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi¹³ – e vorba de limbaje, de cuvinte specifice, de câmpuri semantice diferite

Îţi dai singurătatea drept osândă¹⁴– ipostaza tăcerii înseamnă pedeapsă, singurătate. Omul nu e om decât prin comunicare

Te-ntorci atunci pe vechile poteci¹⁵ – nu ştim cine se întoarce: Timpul îndrăgostit? Poetul? Cuvântul? Vechile poteci pot fi rândurile scrise, drumurile făcute în timp, drumul gândurilor şi al imaginilor, artistice sau nu.

Dator vândut¹⁶ – dependenţa însemnă o datorie. Neplătită, ea însemnă pierderea unui stat de independenţă. Dar şi o datorie: timpul este dator oamenilor, poetul este dator scrisului şi oamenilor, cuvântul este dator timpului, scrisului, oamenilor.

cu mii de ipoteci¹⁷ – ipoteca poate însemna un faliment existenţial, artistic, ontologic, dar şi faptul că ea poate fi plătită, iar personajul nostru se poate elibera, recucerindu-şi independenţa. Într-o altă „traducere”: timpul îndrăgostit se întoarce la statutul său neutral. Ceea ce pentru oameni înseamnă biruinţă şi eliberare, adică iubire, pentru timp însemnă sclavie.