Sunt cavalerul trist al tristei figuri²,

Păzitorul onoarei şi-al iubirii,

Amantul desfrânat  şi tandru³–al firii⁴

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.⁵

 

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri, ⁶

Crinii detest⁷, dar iubesc trandafirii⁸;

Păzesc acasa⁹, bătrânii¹⁰ şi mirii ¹¹

Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri¹².

 

O singură icoană – Dulcineea¹³,

Un singur cal iubit e Rosinanta¹⁴,

Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,

Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea¹⁵.

 

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:¹⁶

Din urmă mă ajunge Sancho Panza¹⁷.

Lucian Strochi

Sonetul cavalerului trist

dar care nu şi-a pierdut speranţa¹ (XI) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri² – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru³ – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

–al firii⁴ – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri⁵ – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri⁶ – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

Crinii detest⁷  – crinul văzut ca simbol al regalităţii, nu a inocenţei.

iubesc trandafirii⁸ – trandafirul văzut atât ca o floare populară şi comună , dar şi una ezoterică şi elitistă (vezi rozacrucienii), cât şi cu valoare religioasă (Maica Domnului).

Păzesc acasa⁹ – acasa e un cuvânt care îmi este foarte drag şi l-am folosit de mai multe ori. Acasa înseamnă casa din ziduri, la care se adaugă tot ce înseamnă viaţă şi spiritualitate.

bătrânii¹⁰  – bătrânii, simbol al înţelepciunii, dar şi a neputinţei (fizice) trebuie protejaţi. E o datorie morală a oricui, cu atât mai mult al Cavalerului sau a poetului

mirii ¹¹ – aceeaşi explicaţie ca mai sus, cu precizarea că mirii reprezintă şi o tină a omului (căsătoria)

Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri¹²  – aici ar fi vorba atât de atacul trăsurilor şi diligenţelor, aluzie şi la o baladă de Radu Stanca, dar şi la ideea de cavalerism. În plus „nevăzutele trăsuri” pot fi atât cuvintele; ele transportă idei şi personaje, cât şi vise sau idei.

O singură icoană – Dulcineea¹³ – orice iubire trebuie să aibă o singură icoană, a femeii iubite. Dulcineea pare mai mult un termen generic, o poreclă, un nume comun pentru toate iubitele.

Un singur cal iubit e Rosinanta¹⁴ – intimitatea om – cal este unică. Nu întâmplător omul coabitează metamorfic cu calul prin centaur. Ideea de unicitate a lui Don Quijote impresionează, pentru că unicatele lui sunt idealuri absolute.

ca pe-un sfânt, de-aceea¹⁵  – şi calul îl va iubi pe om, reîntorcându-i dragostea şi generozitatea, divinizându-l.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa ¹⁶  – actul scrierii, actul credinţei, căutarea unui ideal absolut înseamnă multă tristeţe, mai ales atunci când nu ai cu cine să împarţi toate căutările, bucuriile şi tristeţile.

Din urmă mă ajunge Sancho Panza¹⁷ – din fericire nu suntem atât de singuri pe cât credem. O solidarizare dintre Don Quijote şi Sancho Panza, dintre poet şi cititor, dintre Cavaler şi Domniţa aleasă a inimii lui este oricând posibilă. Ultimul vers, optimist, reabilitează umanul.