SONETUL POETULUI1 (XIII)
A fost sărac, hulit întotdeauna2,
Adesea alungat şi din cetate3,
E singurul care miroase luna4
Şi-ntrebă soarele de sănătate5.
E slab, de bolile celeste şi ftizii
Atins6, nu ştie adesea floarea vieţii7,
Dar el, doar el aduce grav, din tării,
Parfumul amărui al dimineţii8.
Doar el tiveşte9, tainic, universuri10,
Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii11.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri12
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.13
Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,13
Şi asta-i este măreţia, vina.14
Lucian Strochi
Sonetul poetului1 (ENGLEZ) XIII – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul
A fost sărac, hulit întotdeauna2 – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)
Adesea alungat şi din cetate3 – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.
E singurul care miroase luna4 – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.
Şi-ntrebă soarele de sănătate5 – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura
de bolile celeste şi ftizii / Atins6 – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.
floarea vieţii7 – metaforă pentru bucuriile vieţii, pentru frumuseţile diurne, pământeşti, comune
aduce grav, din tării / Parfumul amărui al dimineţii8 – sinestezie ce relevă capacitatea demiurgică, de hyperion a poetului de a lega o relaţie strânsă, perfect compatibilă, cu marele univers
tiveşte9 – verbul la prezent, este unul casnic, aproape banal. În realitate a tivi înseamnă a stabili margini şi a le apăra, care în condiţiile macrocosmosului, devin gesturi urieşeşti
universuri10 – plural pentru a sugera hiperbolic infinitul
constelaţii11 – poetul are dimensiunea cosmică de a lega constelaţiile, de a le numi, de a le ceda oamenilor. Fiecare constelaţie este un mit poetic.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri12 – lupta cu versul este eroică şi eternă.
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii 13 – Poetul este un erou al umanităţii şi prin darurile pe car le face oamenilor, îmblânzind timpul şi spaţiul, care altfel ar rămâne simple apriorisme. Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina 13 – Dacă Prometeu fura focul de la zei, poetul cerşeşte lumina, „a cerşi” fiind aici egal cu „a recita”, „a scrie versuri”, „a sensibiliza auditoriul”, „a se lamenta”.
Şi asta-i este măreţia, vina 14 – Vina poetului e deci aceea de a „cerşi” pentru oameni lumina. Dar vina lui, înţeleasă de oamenii devine măreţie.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.