SONETUL GANDULUI1 (XVII)

Unii cred că sunt scânteie2, femeie3,

Alţii că-s fulger4, vorbă5, veste6 sau nerv7,

Sau că vin din tării8, ca o idee9,

Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv10.

 

Mă caută mulţi, căci mă cred panaceu11,

Că-mpart tuturor bucurie divină12;

Alţii coboară în mituri13, mă cred un zeu14

Ce s-a născut, negreşit, din lumină.15

 

Unii mă cred negru16 şi-aprins tăciune17

Sau şarpe rătăcit într-o otavă18,

Fiu al satanei19, ce-n inimă pune

Pentru fiecare, un spin şi otravă.

 

Sunt peste toate, tandru echilibru20,

Şi pentru om, o pată pe un tigru21.

Lucian Strochi

Sonetul gândului1 (XVII) – Sonet dedicat unei „replici” a cuvântului care este gândul. imposibil de  definit, gândul a fost perceput în mii de forme, formule, imagini. Bazat pe enumerări, sonetul gândului rămâne o laudatio adusă unei cuvânt care a făcut istorie, cu o familie de cuvinte impresionantă şi cu un câmp semantic unic.

Unii cred că sunt scânteie2 – una din definiţiile gândului: gândul este o scânteie: o descărcare energetică, o sinapsă la nivelul terminaţiei unui axon. Definiţia pare bună, descrie traseul gândului dar nu îl defineşte.

femeie3 – aluzie la muze, la inspiraţie. Spiritul gânditor, de esenţă masculină are nevoie de element contrar, pentru a crea o tensiune, adică o diferenţă de potenţial, în cazul nostru cuplul Bărbat – Femeie.

fulger4 – fulgerul e invocat de multe ori atunci când e vorba de gând. Este luminos, extrem de rapid, împrăştiat, adică imprevizibil ca formă şi în plus conţine energie, ceea ce îl apropie direct de gând.

vorbă5  – adică un „cuvânt”; legătura e şi aici directă, gândul şi cuvântul trăind în „simbioză”.

veste6 – în actul comunicării, între emiţător şi receptor, pe lângă canal şi cod, apare mesajul., adică enunţul, informaţia, adică vestea. Vestea e sinonimă cu mesajul, dar mai restrictivă, tu fiind de fiecare dată receptorul.

nerv7   – anatomic, gândul pleacă din excitarea unui nerv.

Sau că vin din tării8  – aluzie la zei cei care ne dau gândirea. Sau la muză, inspiraţie divină sau chiar cuvântul Domnului.

ca o idee9   – ideea este sinonimă cu gândul. Gândul mi se pare mai neguros, mai nehotărât, mai despletit; ideea e mai clară şi mai ales unică. Putem spune „noian de gânduri”, nu şi „noian de idei”

Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv10  – situaţia dramatică a gândului constă în faptul că el slujeşte orice om, indiferent de inteligenţa şi înţelepciunea sa. Orice muritor gândeşte. Prin urmare gândul nu este exclusivist şi elitist.

panaceu11  – gândul este un panaceu, un medicament care vindecă orice boală, în primul rând bolile sufletului. A gândi pozitiv e o cale a vindecării.

bucurie divină12   – bucuria divină e posibilă pentru că prin gând, omul ajunge să intre în dialog cu oricine gândeşte, inclusiv cu Dumnezeu.

Alţii coboară în mituri13  – există şi mituri ale gândirii, probe de gândire. Să ne gândim doar la sfinx, de exemplu.

mă cred un zeu14 – gândul pare a fi o metarealitate, fiind superior oricărui alt lucru. Este un hiper  – eon.

Ce s-a născut, negreşit, din lumină 15 – lumina este legată direct de gând. Am putea spune chiar că gândul este o formă specială de gândire.

negru16 – negrul e o sumă a culorilor, deci un gând concentrat. În acest catren, gândul apare cu valenţele sale negative.

aprins tăciune17  – gândul ca orice ardere, poate fi sinecdotic şi un „aprins tăciune”. În folclorul copiilor există versuri ca acestea: „un tăciune şi-un cărbune,/ spune gândule, mai spune…”

şarpe rătăcit într-o otavă18 – şarpele a fost considerat întotdeauna un simbol al înţelepciunii, poate că a fost considerat un animal psihopomp şi terimorf, adică cunoaşte secretele adâncurilor subpământene şi poate veni de dincolo de moarte. În plus un şarpe se poate strecura nevăzut, aşa cum nevăzut poate fi şi gândul uneori.

Fiu al satanei19  – există, evident, şi gânduri malefice, „rele”, poate chiar şi din dorinţa de contrast.

tandru echilibru20  – forţa gândului constă în concilierea contrariilor, în echilibrul pe care îl asigură oricărei fiinţe umane.

Şi pentru om, o pată pe un tigru21 – gândul se autodefineşte ca fiind o formă amorfă, incertă, dinamică, imposibil de clasificat, unică, asemenea unei pete pe un tigru. Acest sonet impresionează prin faptul că eul liric e însuşi gândul care se autodefineşte, se spovedeşte, se mărturiseşte şi, în final, sumativ, ne arată importanţa sa.