Puternică şi peste toţi stăpână²,

Apare cerşetoare³ sau mireasă⁴,

Prea tânără⁵, adesea prea bătrână⁶,

Când câmpuri sterpe⁷, când pădure deasă⁸.

 

Învinsă-n văi⁹, în munţi biruitoare¹⁰,

Când leneşă¹¹, când prea grăbită este¹²;

Iubeşte tainic, verde,¹³ mândrul soare¹⁴,

Iubirea lor e demnă de-o poveste¹⁵.

 

Adesea se ascunde-n crengi şi muguri¹⁶,

Şi toamna – în fructele aflate-n pârg¹⁷,

Pe dealuri ard târziu, albastru, ruguri¹⁸,

Speriate, casele se ascund în târg¹⁹.

 

E întuneric pur şi e lumină²⁰,

Femeie măritată²¹ şi virgină²².

Lucian Strochi

Sonetul naturii¹ (XXI) – Acest sonet urmează firesc logic sonetelor dedicate luminii, întunericului (nopţii) şi iernii. Aşa cum se va observa sonetul e construit pe antonime, antiteza fiind procedeul artistic uzitat. Am găsit că doar în acest mod pot surprinde natura, o pot înţelege şi eventual descrie. În acelaşi timp, natura este şi cuvânt. De fapt doar ea, în complexitatea ei imensă, supremă, se poate opune cuvântului tiranic, cel care dă nume şi se lipeşte de orice obiect.

Puternică şi peste toţi stăpână² – nu e vorba de panism, ci de o recunoaştere a forţei naturii. Cutremurele, vulcanii, dar şi inundaţiile sau alte cataclisme dau măsura forţei impresionante, unice a naturii.

cerşetoare³  – natura ne cerşeşte dragostea, implicarea, coabitarea.

mireasă⁴ – natura este, în oferta ei, în frumuseţea ei, imposibil de descris, o mireasă perpetuă.

tânără⁵    – natura reînvie mereu. Pare a se naşte în urma noastră, lăstarii mugurii, pui nou-născuţi, formarea norilor pe cer, roua, deschiderea unui boboc în floare, fructul sunt atribute ale tinereţii

bătrână⁶ – natura este străveche, imposibil de datat. Omul pare doar o secundă din marele ceas al naturii şi al universului. Dacă ne gândim numai la geologic, la faptul că acesta are o vechime de miliarde de ani,  omul este doar o ironie a timpului, abia numărând câteva milioane de ani, iar ca homo sapiens abia câteva zeci de mii de ani.

câmpuri sterpe⁷  – frumuseţea naturii , farmecul ei constă şi în alternanţă. Câmpiile sterpe pot fascina şi ele, pot da un contur infinitului

pădure deasă⁸ – atât de intimă e legătura dintre pădure şi natură, încât cele două entităţi riscă să se confunde între ele. Pădurea deasă poate fi şi pădurea în care intră Dante, deci o ipostază a cuvântului, a poeziei, a oricărui text în general. Un text este o pădure de cuvinte  şi de simboluri.

Învinsă-n văi⁹ – natura se joacă cu noi. Valea pare a fi o cedare a naturii, o înfrângere în faţa ochiului nostru. Nu e de fapt decât o replică dată muntelui. Muntele nu poate exista fără vale.

în munţi biruitoare¹⁰ – muntele e un simbol al iniţierii, în munţi se petrec toate lucrurile fundamentale. Muntele e şi calea spre cer.

leneşă¹¹    – faţă de ritmul uman, faţă de pulsul omului, natura poate părea lentă. E lentă, dar implacabilă.

prea grăbită este¹² – uneori ritmul naturii e mult prea grăbit pentru om. Atunci natura învinge omul cu uşurinţă. Omul nu poate intra în acord perfect cu natura. El nu este decât unul din ritmurile naturii.

verde ¹³ – fotosinteza este puterea secretă a naturii, forţa ei de a produce energie şi viaţă. Verdele e şi o culoare benefică, sugerând libertatea. Dar este şi culoarea dragostei, natura reacţionând prin verde la şoaptele de dragoste ale soarelui. Propunerea e inedită.

mândrul soare¹⁴ – sintagmă de vers popular, devenită aproape o metaforă lexicală.

Iubirea lor e demnă de-o poveste¹⁵  – se simte nevoia întrupării unui sentiment prin cuvânt, cuvântul devenind apoi poveste, istorie, memorie.

crengi şi muguri¹⁶ – natura nu se vrea expusă mereu ochiului nostru cercetător şi adesea nemilos. E obligată să se ascundă. Dar ascunzişul ei este tot natură: crengi şi muguri. E aici o hiperbolă diminutivală, o reîntoarcere la origini.

pârg¹⁷  – cuvânt poetic prin excelenţă, surprinzând trecerea, infinitezimală, între crud şi copt.

ruguri¹⁸ – rugurile pot fi focurile toamnei făcute de oameni, pentru a se intra curaţi şi purificaţi în iarnă. În acelaşi timp, e vorba şi de rugurile naturii, copacii incendiaţi toamna. Dar, pentru că rugul e albastru e poate şi cuvântul, scrisul ce incendiază şi purifică sufletul nostru.

casele se ascund în târg¹⁹  – în faţa naturii, casele, oraşul – creaţii umane, se retrag în faţa măreţiei. Omul nu poate da o replică naturii, cât de cât convingătoare, în ciuda faptului că a descoperit betonul şi drujba.

E întuneric pur şi e lumină²⁰ – natura este contradictorie prin însăşi esenţa ei: misterioasă şi previzibilă, diurnă şi nocturnă.

Femeie măritată²¹  – Adică trăind în concubinaj cu omul, coabitând cu acesta, natura naturata transformându-se în natura artifex.

virgină²²  – există însă şi multe locuri virgine, neatinse de om. Natura este inocentă, imprevizibilă, imaculată, eternă, vestală, păzind focul nostru sacru şi chiar existenţa şi identitatea noastră.