SONETUL MUNTELUI ZEU1 (XXII)

Pe culmi2 vin oameni, zeii să-i înfrunte3,

Şi, obosiţi4, ei, zeii-ar vrea să scape5,

Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,

În şipot stins, târziu, de-argint de ape6.

 

Olimpu-i o  cetate-n vârf de munte7,

Dar oamenii au început să sape8,

De jos şi până la creneluri crunte,

Sătui de crime, certuri şi agape9.

 

Cu-eroi destoinici puşi, făţiş, în frunte10,

Sfârşitul lumii pare mai aproape11.

Vezi zei buimaci, înghesuiţi pe punte12,

Insecte incolore-n negre mape13.

 

Un singur zeu, în ţară şi în vatră14,

Păzit de-oşteni cu straiele de piatră15

Lucian Strochi

Sonetul muntelui zeu1 (XXII)   – Acest sonet e unul dintre cele mai dificile. Muntele înseamnă natură (poate cea mai semnificativă reprezentare a ei), înseamnă cuvânt, înseamnă relaţie om – natură împinsă la extrem. Simbolistica muntelui este extraordinară şi în acest comentariu nu ne putem opri decât la câteva semnificaţii; în caz contrar, dimensiunile textului ar distruge sonetul, prin sufocare.

culmi2  – culmea este şi nu este un  vârf. Culmea este un vârf tocit, domolit, aplatizat. Dar tocmai  această suprafaţă mărită permite culmii să fie terenul unor miracole. E folosit pluralul pentru că muntele apare nu singuratic, ci ca masiv.

vin oameni, zeii să-i înfrunte3 – oamenii îşi dispută cu zeii proprietatea asupra sacralităţii vârfului, culmii, care este centru şi înălţime. Oamenii vor să alunge zeii din acest teritoriu fost sacru, desacralizat chiar de zei, prin comportamentul lor uman şi chiar subuman

obosiţi4 – zeii sunt obosiţi pentru că sunt nemuritori. Nemurirea duce până la urmă la oboseală. Asta vorbind din perspectivă umană.

zeii-ar vrea să scape5  – nu o dată au existat în diverse mitologii conflicte gigantice între oameni şi zei. Înfrânţi, zeii ar vrea să se refugieze prin depersonalizare, prin monumentalitate, devenind dublul viu al unui obiect pe care îl însufleţesc (o apă de exemplu).

În şipot stins, târziu, de-argint de ape6 – (Toate apele au un zeu al lor. Să ne gândim la reprezentările antropomorfe ale fluviilor în diverse monumente cum ar fi cel din Roma. Nilul, Dunărea, Gangele sau Amazonul au asemenea reprezentări).

Olimpu-i o  cetate-n vârf de munte7 – Olimpul este Ierusalimul montan, alături de cel terestru şi de cel ceresc alcătuind o interesantă triadă. Olimpul e cetatea zeilor, dar este oglinda unei cetăţi de pe pământ.

Dar oamenii au început să sape8 – comportamentul zeilor îi determină pe oameni să acţioneze.

Sătui de crime, certuri şi agape9 –crimele împotriva oamenilor (spre deosebire de zei, oamenii sunt muritori), violurile, certurile şi nesfârşitele chiolhanuri au desacralizat vârful muntelui, cetatea zeilor.

Cu-eroi destoinici puşi, făţiş, în frunte10 – oamenii ştiu să lupte bine cu zeii. O dovedesc destule mituri.

Sfârşitul lumii pare mai aproape11   – Cultele păgâne erau adesea celebrate pe înălţimi (Iud., 5:, 5:; Ier., 51, 25). De aceea, iudaismul şi, ulterior, creştinismul primitiv se aşteaptă la nivelarea sau la dispariţia munţilor. Când Dumnezeu îşi va aduce înapoi poporul din robie, el va face ca toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să plece (Is., 40, 4). Sfârşitul lumii va însemna mai întâi prăbuşirea munţilor (Cartea I a lui Enoh, 1, 6 Înălţarea lui Isaia, 4, 18; Apocalipsă,  16, 20).

zei buimaci, înghesuiţi pe punte12 – aluzie la Arca lui Noe, numai că acum sunt salvaţi zeii, nu animalele.

Insecte incolore-n negre mape13  – aluzie la zestrea genetică, la ADN, la clone, la salvarea seminţelor.

Un singur zeu, în ţară şi în vatră14  – soluţia împotriva apocalipsei ar putea fi una monoteistă şi… panistă : un singur zeu şi acela integrat în natură.

Păzit de-oşteni cu straiele de piatră15  – muntele este un zeu pietrificat, o statuie a unei puteri cândva absolută, devenit acum exerciţiu de admiraţie. Legătura dintre munte şi cuvânt e şi ea clară, de ar fi să amintim Tablele legii primite de Moise pe muntele Sinai.