Cartea-i mireasă mereu deflorată…

Când ochii-mi ridică epitalamuri,

Cu degetele moi mângâi noi lamuri:

Aripă de înger tâmplă de fată.

Copac alb din care cresc negre ramuri;

Cu rădăcină și floare ciudată…

Poveste fără de „a fost odată”…

Rune barbare cu litere neamuri.

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:

Prea nobile și trădătoare  gânduri,

Prea rele drepte prea sucite rânduri…

Minune între noi divin ivită

Și unii spun că e prea grea ispită:

E viața însăși ce în ritm palpită

Lucian Strochi