Viorica Ciucanu – Iubirea

Iubirea e blestem și-adâncă rugă

Săpând la temelii o mănăstire

E cea dintâi poruncă și zidire

Cuvânt cerând statuilor să fugă.

Un substantiv ciudat ce se conjugă

Și-un duh păgân de dincolo de fire

Un adevăr profund în amăgire

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă.

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne

Și târâtoarele din ascunzișuri

Și scoate poama coaptă din frunzișuri

E foc cumplit ce arde fără lemne

Și vag adoarme alb în tandre visuri.

Lucian Strochi