SONETUL BOLII DIVINE (81)
Când iubim frunzele devin albastre,
Rotindu-se în spirale străvezii;
Pietrele par turme migrând, iată, vii…
Lumânările de priveghi sunt astre…
Miros și norii a trupuri de copii,
Pădurile ajung pe rând fiastre;
Pe umeri cresc brutal aripi măiastre
Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…
Când ne iubim, pe suflet cresc emplastre,
Luminile din ochi ajung sihastre,
Și lacrimile limpezi mări salmastre…
Nimic nu moare, nimic nu reînvii,
Potecile urii sunt tot mai pustii,
Trădări trecute tu astăzi le prescrii…
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.