Sufletul continuă să trăiască după moartea fizică, el este nemuritor.

Raiul poate fi văzut ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu, iar Iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu.

În Budism, fiecare școală are părerile ei despre suflet. Budismul ne învață că toate lucrurile sunt  într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, nicio stare permanentă nu există prin sinea sa. O ființă umană nu are un sine permanent. Termenii de „Eu” sau „mine” nu se referă la nimic fix. Când trupul moare, procesele mentale necorporeale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.

Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact identică celei care a murit. Totuși, ființa nouă este un continuu cu ființa care a murit. 

În Budismul tibetan se consideră că există trei minți:               Mintea-Foarte-Subtilă, ce nu se dezintegrează nici după moarte;           Mintea-Subtilă, ce se dezintegrează după moarte, și Mintea Brută.

În Vechiul Testament găsim afirmația: „Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat. (Eclesiastul 12:7) și „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Facerea 2:7).

În Noul Testament, apostolul Pavel afirmă: „Precum și este scris:       Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață.” (Corinteni 14:45)

Școala lui Ștefan nu era diferită prea mult de una laică. Îi plăceau, e drept, și unele materii care nu aveau direct legătură cu ceea ce credea el  că trebuie să fie un preot. Altora nu le înțelegea rostul.

Profesorul de sport îi chinuia, îi punea să sară, să alerge, să facă în sala de sport „circuite de gimnastică”.

Unii elevi, cei mai firavi, încercau să protesteze, timid desigur. Dar profesorul de sport le-a vorbit într-o zi despre frumusețea sportului:

„Corpul este casa sufletului. Cu cât e mai frumos trupul, cu atât e mai frumos și sufletul.

Veți fi preoți. Vă întrebați de ce trebuie să alergați. Dar ce se întâmplă dacă un om e pe moarte și vrea, din partea preotului, ultima împărtășanie? Nu trebuie să te grăbești? Să sari peste garduri, să treci prin apă, să alergi pe drum și pe lângă drum?

De ce să te urci pe o scară de frânghii sau pe o frânghie? Pentru că și sufletul tău o va face. Și dacă îi e ușor trupului, ușor îi va fi și sufletului.

Trebuie să ai picioare bune, pentru că un preot nu stă numai în biserică și biserica lui nu e doar una. Poate să fie câte o biserică în fiecare sat și preotul trebuie să ajungă la enoriașii lui. Numai așa va fi iubit și respectat.

Dar preotul trebuie să fie pregătit pentru toate ispitele, pentru toate încercările.

Corpul este casa sufletului. Un corp frumos e frumos când mușchii se dezvoltă armonios, când inima bate bine, când plămânii primesc aerul trebuitor cu bucurie. Un corp frumos înseamnă un suflet frumos, nu uitați asta.”

La fel și muzica. Era altceva decât rostirea. Muzica era o întâlnire directă cu îngerii și cu Dumnezeu.

Sau desenul. Nu poți înțelege cât de cât tainele, dacă nu vezi chipuri, nu deslușești semnificația unor scene, a unor pilde ilustrate de mari maeștri, picturi vechi, unele de câteva secole.

După cum trebuia să cunoști bine limba română, limba ta maternă, pentru că trebuie să le vorbești oamenilor pe limba lor, ca să te poată înțelege. Dar și latina și greaca, pentru că sunt limbi sfinte, ale cărților sfinte, ale zeilor, ale miturilor, ale atâtor scriitori minunați.

Să știi cât mai multe, pentru că oricând un om te poate întreba ceva și e lucru rușinos să nu-i poți răspunde pe măsură.

Citea tot ce găsea despre suflet. Se întreba dacă o pasăre are suflet, dacă o libelulă nu e cumva un înger, dacă iubirea nu este culoarea sufletului, dacă sufletul e străveziu sau dacă, în anumite momente, cei inițiați vor vedea forma și culoarea sufletului. El credea că sufletul trebuie să aibă culoarea albastră, a cerului.

Fișele se adunau și acum erau în mâna preotului care le citea cu toată atenția, fără să spună ceva, dar lăcrimând uneori:

„Creștinii cred că Iisus Hristos joacă un rol decisiv în procesul de mântuire. Unii cred că dacă cineva nu se căiește pentru păcatele sale și nu crede în Iisus ca Domn și Mântuitor, acela va ajunge în Iad și va suferi ruptura definitivă, eternă de Dumnezeu. Anihilaționiștii cred că sufletele nedrepte sunt distruse definitiv. Alții cred că pruncii, inclusiv cei nenăscuți, care au murit, vor fi primiți în Rai în baza milosteniei lui Dumnezeu și prin intermediul jertfei lui Iisus.”

„Biserica catolică definește sufletul ca fiind „cel mai lăuntric aspect al oamenilor, acela de cea mai mare valoare pentru ei, acela prin ei care sunt în mod special în imaginea lui Dumnezeu; sufletul simbolizează principiile spirituale din oameni. În clipa morții sufletul merge în Rai, în Iad sau în Purgatoriu. Purgatoriul este un loc de purificare, de ispășire a păcatelor.”

Biserica catolică spune că: „Doctrina credinței afirmă că sufletul spiritual și nemuritor este creat imediat de Dumnezeu.”

„Creștinii ortodocși cred că după moarte, sufletul este judecat individual de Dumnezeu și apoi trimis în sânul lui Avraam (paradis temporar) sau în Iad (tortură temporară). La Judecata de Apoi, Dumnezeu judecă toată omenirea care a trăit vreodată. Cei care se dovedesc a fi drepți merg în Rai (paradisul permanent), în timp ce condamnații trăiesc în Lacul de Foc (iadul permanent).”

„La protestanți, credința obișnuită este că sufletul este reînnoit nu la moarte, ci în momentul salvării prin Iisus Hristos. Apoi sufletul reînnoit este primit de Dumnezeu la momentul morții. La fel ca ortodocșii, nici protestanții nu cred în purgatoriu.”

„Sfântul Augustin descrie sufletul drept „o substanță specială, înzestrată cu rațiune, adaptată să stăpânească peste trup”.”

Lucian Strochi