Părintele îi adusese câteva albume de artă. Unul reprezenta imagini cu statui antice grecești și latine. Alt volum era o ediție ilustrată cu miturile Greciei antice, în două volume: Zeii și Eroii. Primise și o Enciclopedie a Picturii Renascentiste, cu text firav, dar cu foarte multe ilustrații color.

Remarcă un lucru: foarte multe imagini erau cu femei goale, dezbrăcate complet sau cu puține veșminte pe ele. Privi cu interes de această dată nudurile, statuile realiste, le admiră picioarele, coapsele, sânii, brațele și desigur chipurile. Și-o imagină pe Ștefana ca fiind una dintre zeițe sau o eroină. Sau o statuie reprezentând o divinitate. Sau, pur și simplu, dragostea.

Avu un somn zbuciumat, un coșmar blând, cu multe scene erotice, cu multe femei dezlănțuite, care îi cerșeau dragostea. Erau frumoase, doritoare de dragoste, dar el nu știa ce să facă. Să le sărute? Simțea că ar fi fost prea puțin.

Și atunci, din întunecimi albastre, de cobalt, apăru ea, Ștefana, zâmbind, dar cu ochii aprinși de o patimă ce venea de dincolo de ea:

– Nu-i așa că  nu ai iubit niciodată?

Îi răspunse dând din cap, adică da, adică nu. Da, nu iubise pe nimeni până atunci.

Mulțumită de răspunsul mut, dar convingător, Ștefana deveni prințesă, mireasă, îl luă de mână și trecură prin niște perdele albastre, străvezii, atât de ușoare, încât păreau de aer, nu de mătase.

Îi aștepta un pat alb, imens, alb ca neaua, moale, dar în același timp ferm, un pat înconjurat de un baldachin albastru deschis, ceruleum, mai străveziu, aproape ca aripile de libelulă.

A început s-o mângâie cu degete tremurătoare, traversat de un val de emoții care se opreau undeva pe piept, în dreptul inimii.

Îi desfăcu cocul cu multă grijă, iar cozile se strecurară între ei ca un șarpe tăcut și viclean.

Ștefana îi spuse atunci, gânditoare, alb, parcă ar fi vorbit cu altcineva care era foarte departe, dincolo de zări și care totuși ar fi  auzit-o:

– Cine îmi desface cosița e mirele meu și bărbatul meu pe toată viața.

Îi răspunse ușor, în șoaptă, cu buzele arse:

– Bine. Așa să fie!

Se așeză în genunchi lângă ea și îi despleti cu grijă, fără grabă, părul, ca și cum ar fi fost la  șezătoare și ar fi tors lâna.

Ea era cuminte și îl privea în liniște, dar cu atâta intensitate, de parcă se auzea cum, afară, cădeau în grădină stelele. Mai tăcut decât merele…

S-au sărutat îndelung și fiecare sărut părea o pecete. I-a sărutat ochii și genele au tresărit ușor, nu a spaimă, ci a bucurie. Apoi pe gât, acolo unde se spune că se ascund ultimele temeri, ultimele secrete…

Era acoperită doar cu un voal subțire de mătase albă. L-a înlăturat fără vreo împotrivire. Era frumoasă și sânii cerșeau parcă iubire și mângâiere. A sărutat-o pe sâni, la început sfios, pios, cum ar fi sărutat o icoană.

Apoi s-a simțit un copil, dornic să sugă la sânul mamei. Și curios, sânii parcă ar fi avut lapte. A strâns-o în brațe cu disperare, de parcă     s-ar fi temut să nu i-o smulgă cineva, vreo tornadă cumplită și să i-o ia de lângă el, purtând-o hai-hui prin văzduh.

A sărutat-o peste tot, până în vârful degetelor. Apoi mângâierile lui s-au împletit cu ale ei, pielea ei devenise la fel de mătăsoasă ca cearșaful pe care îl părăsise, mâna lui nu mai întâmpina nicio împotrivire, era lustruită.

Pupilele ei se dilataseră mult, irisul aproape că îi dispăruse, acum și ochii păreau negri precum părul, ești o flacără neagră – i-a spus și ea a suspinat ca un foc ce a îmbrățișat frunze uscate.

Apoi l-a primit firesc, ca și cum ar fi făcut asta de mii de ori, nu pentru prima dată. Era atâta liniște în jur, încât se auzea și timpul, decupat și decapitat în ore, minute, secunde.

A văzut-o că își mușcă ușor buzele, nu știa dacă de durere sau de plăcere, a vrut s-o întrebe dacă o doare, dacă vrea ca el să continue, ea l-a bătut cu palma ușor peste umeri, adică da, e minunat, e unic, continuă și au intrat într-un ritm cosmic, simțea cum trupul îl părăsește, ca și cum ar fi fost o statuie de marmură și care acum se descompunea în var, iar varul devenea străveziu, erau lut fin, un pământ special, un caolin, era și nisip sau poate două clepsidre.

Timpul trecea prin ei, se strecura între ei, cerându-și parcă scuze că mai există, s-a simțit inundat de bucurie, pe urmă a simțit că nu mai poate, că trebuie să-i dăruiască din preaplinul lui.

Apoi, biruit de emoții, de o bucurie imensă, pe care nu o mai încercase și despre care nici nu știa că există, se prăbuși pe spate, cu ochii închiși, cu pleoapele tresărind ca într-un tic.

Erau înconjurați de o lumină stranie, selenară și solară deopotrivă, pâlpâind ca flăcările unui foc care nu ardea, dimpotrivă, le adormea pe rând toate simțurile, toate împotrivirile. Apoi a început ea să-l sărute, răscolindu-i simțurile, făcându-l să tresară mereu, cu o bucurie amară și înaltă. Nu spuneau niciunul nimic, de parcă cuvintele nu s-ar fi inventat încă, de parcă ei se născuseră și se iubeau înainte de apariția cuvântului, sau poate că vorbele erau prea neîncăpătoare pentru iubirea lor.

Lucian Strochi