De fapt, acum nu se mai iubeau două trupuri, ci două suflete întruchipate.

– Cum mă vezi? – l-a întrebat ea, într-un moment de lungă destindere.

– Ești prea frumoasă. Curgi, așa cum curge un izvor sau o cascadă. Privirea mea nu găsește, întâlnindu-te, nicio opreliște. Ești perfectă. Și totuși vie. Iar eu mă simt un val, o undă care încearcă să se potrivească cu undele trupului tău, ale sufletului tău. Atunci când intrăm în ritm, în același ritm, cred că am atins infinitul, suntem un sunet perfect, nod și ventră.

Apoi ea a început să plutească, rotitor, parcă nehotărâtă dacă să-l părăsească sau nu. Iar el era ca paralizat, până și privirea rămăsese fixă, ca după un atac cosmic. Dispăru și i se păru că, pentru o clipă, o stea sclipise ceva mai tare. O primise și pe ea sau poate că ea nu fusese până atunci decât o stea.

Când s-a trezit, foarte devreme, puțin după ora 5, era lac de sudoare.

Visul fusese atât de real, încât se întrebă unde dispăruse Ștefana și de ce. Se duse să se spele pe față. Gol, cum dormise așa toată noaptea. S-a privit în oglindă. Pe vârful penisului erau câteva pete de sânge. Își luă în mână prepuțul și îl găsi plin de un lichid galben, semănând cu puroiul. Și care încă nu se amestecase cu sângele. S-a spălat bine, cu furie, peste tot și s-a întors în pat. Fusese bolnav, fusese internat de câteva zile într-un salon improvizat, era singur în acel salon. Se gândi la cea ce se întâmplase. Nu știa nici acum dacă fusese un vis sau totul se întâmplase aievea.

Apoi îl cuprinseseră remușcările. Fusese mire și ea fusese mireasă. Era virgină și el o deflorase. E drept că nici el nu cunoscuse până atunci femeia. Dar asta nu era o scuză. Ceea ce se întâmplase era un păcat, pentru că nu avea să fie urmat de o nuntă. Nu avea nicio importanță dacă întâlnirea lor fusese reală sau nu. Îi veni în minte o formulare, tăioasă ca o sabie: „…au cu gândul, au cu fapta”. Era același lucru.

Acum avea două păcate. Prea mult pentru trupul și sufletul unui singur om, pentru mintea, inima și umerii unui singur om. Și el era omul acela…

Joi, când Părintele veni din nou în vizită, Ștefan constată cu tristețe că venise singur.

Și-a luat inima în dinți și l-a întrebat de ce venise singur.

Părintele i-a răspuns încurcat:

– Ei, cu Ștefana s-au întâmplat multe. Știi că eu sunt duhovnicul ei. Mi-a mărturisit că a păcătuit cu tine. În vis, dar pentru ea era același lucru. Mai mult, mi-a spus că după vis, a doua zi de dimineață a văzut că era însângerată.  Așa că s-a hotărât să se ducă la mănăstire și să stea o vreme acolo, până când se va șterge păcatul sau… pentru totdeauna.

Și atunci Ștefan a înțeles că sunt și lucruri dincolo de fire, că iubirea cu Ștefana fusese demult hotărâtă, că el și ea alcătuiau o pereche primordială, ei erau primii oameni, înainte de inventarea cuvântului, înainte de inventarea iubirii. Și că se vor multiplica de acum înainte, ca între două oglinzi paralele, dar oamenii îi vor numi diferit, ca și cum ar fi fost alții. Dar ei erau o singură ființă, androginul, și acest lucru îl știa de când deveniseră  timp și se pierduseră în spațiu.

Se hotărâse ca de acum să dea cea mai mare importanță materiilor spirituale, religioase și în curând fu cel mai bun elev, uimindu-i pe toți cu cunoștințele, dar mai ales cu fervoarea și ardoarea cu care își apăra punctele de vedere.

Studiau SPIRITUALITATEA în clasele a XI-a și a XII-a și învățau despre dimensiunea ontologică a iubirii, despre iubirea aproapelui, despre rugăciune și milostenie, despre comuniune și spiritualitate. Citi cu nesaț mărturiile sfinților (Sfântul Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigore Palama, Sfântul Serafim de Sarov), aghiografia contemporană și marile Centre duhovnicești.

Apoi despre Om, de la ipostas biologic la persoană eclezială, despre conștiința comunicării cu persoane divine și nu cu esențe divine, despre Maica Domnului, ca model de iubire creștină, despre sfinți, călăuze în rugăciune și cunoașterea lui Dumnezeu. Citi mult și despre misticul în biserică, despre sfinți ca modele de preoție, în lucrarea proniei divine, călăuze în rugăciune și în trăire. Asta în clasa a XI-a.

În anul următor învăță despre alte lucruri, mai grele și mai subtile, precum puterile psihofizice angajării într-o viață de rugăciune, desprinderea de lume, întâlnirea cu aproapele, mediul, educația și legătura lor cu viața spirituală, viziunea creștină asupra relației     bărbat-femeie (a cunoaște pentru a iubi), lumea sub cele două aspecte: Creație a lui Dumnezeu și spațiu al păcatului, purificarea prin muncă, părintele duhovnicesc și maestrul spiritual (studiu comparativ), patologiile spirituale (imaginația), virtutea deosebirii duhurilor în experiența sfinților, tânărul și ascultarea necondiționată în interiorul dragostei, Ascultare și libertate, rugăciunea fiilor pentru părintele duhovnicesc și rugăciunea părintelui pentru fii, neputința fizică și sufletească, carențele interioare și calitățile tinerilor de astăzi, criteriile de selectare a duhovnicului, calitățile părintelui duhovnicesc.

Tot în acești ani se studia MORALA CREȘTINĂ. Erau multe lucruri interesante, surprinzătoare și unele de o noutate absolută pentru el.

Seminaristul învăța despre rolul tineretului în promovarea valorilor creștine: credința, nădejdea, dragostea, dreptatea, pacea, libertatea, sfințenia, despre voința și actul voluntar în viața de zi cu zi, despre ordinea morală și ordinea socială, despre factorii etiologici în patologia conștiinței morale, despre patologia libertății, despre jurământ, despre vot și felurile lui, despre asumarea legii morale, despre raportul dintre obligativitatea legii morale și sfaturile morale.

Lucian Strochi