La biserică, aprindeau și stingeau lumânările, primeau pomelnice, vindeau obiecte bisericești, mai ajutau câte o babă să se ridice din îngenunchere. Și timpul trecea, însoțindu-i și binecuvântându-i.

Nu intra în crâșme, pe terase, în localuri, cafenele, baruri, nici măcar în magazine. Nu avea nevoie.

A cunoscut totuși o fată pe o terasă, într-un sfârșit de septembrie.  L-a strigat, i-a făcut semn cu mâna. S-a dus la ea, să vadă despre ce e vorba. A crezut la început că e o confuzie. Fata se fâstâcise, se roșise, mai exact se îmbujorase, nu credea că el îi va răspunde. Fusese poate o joacă, dar el a luat totul în serios. L-a invitat la un suc, o limonadă, ceva răcoritor și el a acceptat, mirându-se și el de reacția lui.

Avusese timp să o privească și o văzuse frumoasă, cuminte, ușor tristă, sigur nostalgică, ca și cum ar fi pierdut ceva, nu o iubire, altceva, indefinibil.

S-au prezentat, și-au spus repede lucrurile esențiale despre ei, cine sunt, ce caută în acest mare oraș, au constatat că erau din același județ, lucrul acesta i-a amuzat pe amândoi, apoi ea  l-a întrebat brusc, pieziș, dacă are o prietenă.

El i-a răspuns zâmbind, clătind chiar ușor din cap, ca și cum ar fi vrut să-și întărească răspunsul:

– Nu, nici vorbă…

Acum a zâmbit ea:

– De ce ești atât de categoric?

Întârzie o clipă răspunsul, gândindu-se la Ștefana, la visul erotic sau ce o fi fost el, la acea noapte magică, la retragerea ei la mănăstire:

– Nu avem timp. Sunt student la teologie și avem foarte mult de învățat. Și apoi, pentru noi, fetele sunt un subiect secundar. Noi suntem monogami, prin lege și regulamente. Ne căsătorim, dar suntem obligați să fim cu o singură femeie și aceea va fi  preoteasa…

– Eu sunt studentă la medicină și te asigur că și noi avem mult de învățat. Știi, de multe ori m-am gândit cât de deosebiți și cât de asemănători suntem noi, medicii și voi, preoții. Avem un subiect comun: omul. Dar noi ne ocupăm mai mult de trupul omului, iar voi de sufletul lui.

– Nu e chiar așa. Și noi ne ocupăm de trupul omului. Și voi vă ocupați de sufletul lui.

L-a privit adânc în ochi de parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze sau să afle din ei cele mai intime secrete ale lui și l-a întrebat cu o voce neutră, care nu părea a ei:

– Vrei să mă însoțești? Stau aproape. Vreau să mai discutăm. Astăzi e ziua mea liberă. S-a amânat laboratorul. Asta dacă ai timp.

El își privi ceasul, pe jumătate nehotărât, pe jumătate politicos:

– Aș avea ceva timp. O jumătate de oră, poate chiar o oră. Cu plăcere…

Ea se ridică, în picioare, întinzându-i mâna:

– Nici măcar nu ne-am prezentat. Mă cheamă Ștefana…

– Pe mine, Ștefan.

Se priviră cu un abur de spaimă, apoi izbucniră în râs.

– Ce coincidență! Și să nu crezi în coincidențe…

L-a luat de mână, veselă, apoi și-au balansat brațele, așa cum fac copiii când merg împreună și se bucură de acest lucru. Păreau fericiți, fără să aibă vreun motiv. Sau poate că îl aveau pe cel mai important: se întâlniseră.

Când să intre în bloc s-a oprit. Voia să renunțe. Ea l-a privit tristă:

– Nu-i așa că ți-e frică?

– Nu e vorba de asta. Dar dacă nu mă inviți doar la o cafea, înseamnă că …

– Îmi asum toate riscurile.

Voia să fie o gazdă perfectă. Se agita mult, dispărea în bucătărie, revenea în sufragerie peste câteva clipe.

Începu el:

– E pentru prima dată când sunt cu o fată…singur…Nu știu ce se întâmplă cu mine. E un miracol totul. Poate că ar trebui să plec.

Din nou ea îi spuse alb, privind în gol:

– Poți să pleci când vrei. Dar ar fi păcat.

Zâmbi:

– Dacă rămân, s-ar putea ca păcatul să fie și mai mare.

Băură în liniște cafeaua. Refuzau să se privească, de parcă le-ar fi fost rușine.

Până la urmă începu ea. Greu, cleios, cuvintele nu voiau să se desprindă de limbă:

– Am ales medicina ca pe o eliberare. Nu sunt o fată curajoasă, dar nici fricoasă. Trebuie să-ți spun că niciun băiat, bărbat, mascul – spune-i cum vrei – nu m-a atins cu voia, cu acceptul meu. Și totuși o dată era cât pe ce să fiu violată. Nu mă întreba cum am scăpat, de ce s-a răzgândit el, tocmai când simțeam că nu-i mai pot opune rezistență. Cred că dacă m-ar fi violat, m-aș fi sinucis.  M-aș fi simțit murdară, murdară tot timpul, fără să mă pot spăla vreodată. Oricum, ochii lui, buzele lui, degetele lui mă maculaseră. A plecat brusc, pe jumătate dezbrăcat. Ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva important, care nu suferea amânare. Ceva a reușit totuși: nu m-am mai putut apropia de vreun bărbat. Mi-e scârbă, nu știu cum să-ți spun. Ca și cum mângâierile lui mi-ar năpârli pielea, m-ar jupui, m-ar vezica, m-ar transforma într-o rană. Cu bărbatul respectiv   m-am mai văzut o dată. A plecat ochii, refuzându-mi privirea. Măcar atât. Își recunoscuse într-un fel vina, înfrângerea. Și acum mă întreb ce s-a întâmplat, de ce s-a răzgândit, de ce m-a „iertat”. Am văzut bărbați goi, cadavre desigur. Nu mă impresionează un bărbat gol. Nici „bărbăția” lui. Gândul că m-ar mângâia mă înspăimântă. Ca și cum ar fi murdar de păcură și s-ar șterge de mine ca de o cârpă. Nu am niciun prieten, tocmai din cauza asta.  M-am adâncit în studiu, vreau să fiu o doctoriță bună, să ajut oamenii să se vindece sau chiar să-i vindec eu.

Se apropie de el. Îl sărută ușor, pe frunte. Așa cum sărută un copil sfios. Sau cum îți săruți copiii când pleacă la școală. El i-a pus mâinile pe umeri. Curios, nu s-a retras. Și el a început să o mângâie ușor, peste bluza subțire, simțind-o tremurând. A mângâiat-o îndelung, gânditor.

Apoi a venit un vârtej, o tornadă, un întuneric luminos și,  când irizațiile au dispărut, a văzut-o lângă el în pat, fără bluză, așteptându-l cuminte, respirând egal, dar adânc, de parcă ar fi vrut să-și stăpânească bine o emoție copleșitoare.

A sărutat-o pe sâni, ușor, ca și cum buzele sale ar fi vrut să pună o pecete moale, de ceară, pe o altă pecete, roză, rotundă, cât o monedă. Numai că sânii  s-au răzvrătit, au înmugurit, sfârcul semăna cu un buton de sonerie, nu știa de ce îi venise gândul acesta, ea l-a ajutat să se dezbrace, era stângaci, se încurca în mâneci, până la urmă a rămas cu bustul gol și i-a primit căpșorul, cu plete rebele, cu buze fierbinți, cu o respirație liniștită. I-a sărutat buzele, avea o buză ciudată, cea de sus, cu o dungă albă deasupra, de parcă ar fi fost o cicatrice. Apoi ea i-a cerut să închidă pentru câteva clipe ochii. I-a închis, dar a auzit foșnetul  veșmintelor. Nu știa de ce, dar foșnetul îi amintea de frunzele căzute toamna în parc, pe care el călca ușor, iar sunetul de acum nu era de frunze uscate, ci de frunze peste care căzuse o ploaie în ajun.

Lucian Strochi