Se uita tot mai îndelung la fată, Paraschiva creștea frumos, îi plăcea să o spele îndelung, cu palma, nu cu buretele, și copila părea să reacționeze normal, adică se excita sau se gâdila, protesta râzând, mami, ce faci, mă gâdili, mi-e rușine, să-ți fie rușine de un bărbat, nu de mine, se gândi să o inițieze în arta dragostei, ce nebunie ar fi să facă dragoste în trei, adică ele amândouă și cu Vivi, puteau să o facă oricând și oriunde, nimeni n-ar fi bănuit nimic.

Dar trebuia să se poarte cu multă băgare de seamă, Vivi era foarte geloasă, Paraschiva era încă prea mică, poate că asta să fie un avantaj, trebuia să aibă însă grijă și răbdare, acum cel mai important lucru era ca cele două să devină prietene, era desigur și un moment crucial, pe care încă nu știa cum să-l rezolve, pentru ca să intre toate trei în cercul dragostei, ori Paraschiva să fie mângâiată, excitată alternativ de ea și de Viviana, ori ea să se iubească cu Viviana și fata se intre și ea în jocul lor, mai timid la început, apoi din ce în ce mai îndrăzneț.

Un lucru i se decupa tot mai clar în creieri, Paraschiva nu avea să fie dezvirginată de vreun bărbat, o iubea prea mult pentru a accepta acest lucru, avea să o facă cu mâna ei sau să o roage pe Vivi, oricum, după dezvirginare, lucrurile între ele două și apoi trei ar fi fost normale, adică s-ar fi iubit fără vreo opreliște.

Deocamdată îi spunea fetei cât de brutali sunt bărbații și cum trebuie ea să se păzească, apoi îi vorbi despre diferența dintre o fată și o femeie, ea trebuia să ajungă la un moment dat femeie, o va ajuta ea să se realizeze acest lucru, fata părea că acceptă situația; Taisa era convinsă că totul va decurge normal, aștepta totuși să vina ziua ei, fata nu trebuia să uite acea zi, deocamdată era mulțumită că Vivi o acceptase ușor, nu părea deranjată de apariția ei, dimpotrivă; lucrul părea curios, de obicei lesbienele sunt de o gelozie feroce, mult mai geloase decât bărbații.

Vivi începu să o mângâie și ea, destul de prudent însă, nu voia să o sperie, îi spuse că lucrurile acestea sunt normale între femei, dar că nimeni nu trebuie să afle asta, era secretul lor; Paraschiva acceptase asta, credea chiar că este o privilegiată, era bucuroasă că e frumoasă, că sânii începeau să înmugurească, să devină din ce în ce mai fermi.

De ziua ei erau la Vivi și Taisa o întrebă dacă este pregătită, o să doară puțin, o să curgă și puțin sânge, nu atât cât la o menstruație, o să o usture puțin, dar pe urmă, va fi bine, foarte bine, se va simți ușurată, va fi femeie, începu să o mângâie și Paraschiva se excită destul de mult, îi dădu și să bea un pahar de vin, apoi o pătrunse cu degetul mare, destul de delicat, deflorarea se termină nefiresc de ușor, mai mult, Paraschiva, devenită aproape fără veste femeie, își sărută îndelung, pătimaș, pe buze, mama, apoi pe Vivi care, ceva mai retrasă, asistase totuși la scenă. Nu te doare…, nu, foarte puțin, o ușoară usturime…, nici sânge nu fu prea mult, nu mai mult decât sângele care curge la o tăietură de deget.

Spre surprinderea lor, Paraschiva vru să mai repete o dată experiența, îi plăcuse, se dezlănțuiseră în ea energii nebănuite, latente, puternice.

Și, cu energie proaspătă, tânără, neuzată, se iubi pe rând cu Taisa, era acum Taisa amanta sa, nu mama, cu Vivi, ajungând astfel Cele Trei Grații.

Dragostea le făcuse într-adevăr frumoase. Se întâmplă însă un lucru ciudat: dacă tatăl ei o vedea cu trei-patru ani mai tânără, Taisa o văzuse cu trei-patru ani mai matură.

Și visul Taisei se închegase: Paraschiva era și nu era femeie, iar un bărbat nu va ști niciodată dacă el a fost sau nu primul.

Paraschiva era din ce în ce mai îndrăzneață, își excita partenerele cu degetele ei subțiri, dar lungi, până când acestea se înmuiau de plăcere. Erau trei amante în una singură, imposibil de despărțit parcă.

Acum și Vivi trecea pe la ele și se iubeau îndrăzneț și poate nechibzuit în casa parohială. Dar cel mai adesea Taisa și Paraschiva  o vizitau, de obicei venind pe jos, mai rar în vreo căruță, în căruță de obicei după o ploaie, când noroiul se arăta pe uliță.

Comuna are doar două sate. Cu același nume, la care se adaugă „de Sus” și „de Jos”.

N-am știut niciodată de ce li s-a spus așa, pentru că, de fapt, e un podiș, cu nicio diferență de nivel între cele două sate. Sau poate de vină era calea ferată care le desparte. Sau un pârâu năbădăios ce devenea râu în fiecare primăvară.

Trenurile trec rar pe aici. Două personale, unul dimineața și al doilea la vremea prânzului. De obicei cu vagoane aproape goale. Din când în când, trec și trenuri de marfă. Acelea sunt mai importante, au multe vagoane, niciodată nu știi ce mărfuri duc, dar rămâi uimit de forța locomotivei. Pot fi și patruzeci de vagoane.

Bariera e destul de modernă, cu lumini verzi și roșii, cu crucea Sfântului Andrei și chiar cu o  avertizare sonoră. Sunt bariere orizontale, de o parte și de   alta a căii ferate, dar te poți strecura lesne printre ele. Oamenii nu sunt grăbiți, dar nici nu au timp să aștepte. Așa că, pe jos, singuri sau însoțind o bicicletă, mai rar câte o căruță sau chiar câte o mașină, fac slalom printre bariere.

Mai trec așa și oi, câini sau cai și nimeni nu se sperie și nu se supără. Parcă ai fi pe o linie moartă și aceea părăsită. Și, într-adevăr, între șine crește iarbă, pelin și chiar flori de câmp, cicoare sau ciulini.

Preoteasa își luă fata și făcu semn unui căruțaș că vor să meargă și ele în satul de Jos. Fură acceptate imediat, cine să refuze ditamai Coana Preoteasă, mai ales că ea avea pregătită câte o sticlă de vin mănăstiresc, sau țuică, sau o pomană întreagă.

Așa că le ajută să urce și plecă grăbit, înviorat, gândindu-se poate și la răsplată.

Nimeni n-a aflat atunci de ce voise preoteasa să ajungă în satul vecin, de ce își luase și fata.

E drept că în satul de Jos era o prăvălie mai bogată, unde se găseau caiete, creioane și chiar cărți. Oricum, nu-i spusese nimic soțului. Sau voia să-i facă o surpriză? Se poate și asta.

Sau poate că voia să-și cumpere ceva băutură, acum devenise mai pretențioasă, n-o mai mulțumeau doar vinurile Părintelui, încercase și alte băuturi, precum coniacul, vodca sau bitterul suedez, sau credea că părintele începuse să țină socoteala sticlelor din pivniță, cine știe.

Lucian Strochi