DONATORII DE SUFLETE (42)

Reveni peste două săptămâni și lăsă pentru laborator vreo câteva flacoane, aproape cât pentru o donare de sânge.

Când se duse a doua zi după rezultate, asistenta de la recepție dădu un telefon și apăru imediat cineva de la laborator, o cunoștință, ingineră chimistă, aceasta îl luă deoparte:„… știți, cred că va trebui să repetați analizele, câteva valori sunt anormale, absolut anormale, de parcă  s-ar fi recoltat sângele de la un extraterestru, de pildă trigliceridele sunt uriașe, n-am întâlnit în viața mea asemenea valori.”

Repetă analizele, dar rezultatele fură aceleași, chiar mai rele unele. Începu să bată cabinetele pe specialități, încercând să afle ce are. Interne, endocrinologie, parazitologie, oncologie, reumatologie… Nici nu știa că există atâtea specialități. Nu-l durea nimic, nu avea ce să spună doctorilor, decât că simte o imensă sfârșeală, o oboseală ciudată după câțiva metri parcurși pe jos, de parcă ar fi făcut kilometri și să le arate analizele, care erau într-adevăr catastrofale.

Până la urmă ajunse la radiologie și acolo doctorul Vestean, un radiolog excepțional, aprecierea aparținea chirurgilor, el vede pe ecran ce noi nu vedem nici când incizăm locul, îi găsi o tumoră pe rinichiul stâng.

Se ghicea abia, nu era deloc clară, îi sugeră să meargă într-un centru universitar, altă aparatură, alte exigențe.

Nu se putea hotărî să plece, mereu se ivea câte o urgență, mereu murea cineva, se boteza, se căsătorea cineva. Până la urmă plecă, dar cu inima îndoită.

Abia acolo, la Iași, lucrurile luară cu adevărat o întorsătură gravă.     I se descoperi o tumoare cât o portocală, învelită în grăsimea perirenală, trebuia operat de urgență.

Discuții cu profesorul, acesta îi explică despre ce e vorba, opta pentru o nefrectomie totală stângă, mai pe înțelesul lui urma să trăiască tot restul vieții cu un singur rinichi, cel drept; profesorul îi spusese că se poate trăi și cu un sfert de rinichi, dacă e sănătos, mai mult ca sigur exagerase, apoi îi spuse dacă biopsia confirmă diagnosticul meu de acum de carcinom renal cu celule clare, e bine cum gândesc, adică fără puncții sau alte manevre, extirpăm, scoatem totul, așa cum ai înlocui o piesă la un automobil, desigur biopsia va confirma sau nu diagnosticul și dacă nu, atunci am scos rinichiul degeaba; dacă însă e vorba de cancer, fiecare minut era prețios, așa că se hotărî, accepta propunerea profesorului, îl întrebă ce șanse are să supraviețuiască, de la 30 la sută în jos, dar, dacă reușește operația, am pacienți care au trăit după aceea chiar 15 ani, deci mai avea de trăit cel mult 15 ani, oricum mai bine decât nimic.

Nu își pusese până atunci cu seriozitate problema posibilității de a muri.

Ieși în curte, îmbrăcat cu pijamaua în dungi care semăna uimitor cu cea a unui pușcăriaș, asta și era, numai că un pușcăriaș era prizonier ca și el, dar nu avea de făcut o operație atât de grea, de riscantă, chiar a doua zi.

Stătea pe bancă aparent relaxat, privind lumea de care era despărțit de un gard forjat. Oamenii treceau nepăsători în ambele direcții, habar nu aveau de faptul că el există, că mâine  s-ar putea să fie doar un număr la morgă, un număr legat de degetul mare de la picior, care picior, stângul sau dreptul, zâmbi fals, uite ce mă preocupă pe mine acum, intră, mergând cu o infinită grijă, de parcă ar fi fost de sticlă și    s-ar fi putut sparge, în cioburi sau în praf de sticlă, era clar că gândurile o luau razna, aproape se târa, deși își păstrase poziția verticală, homo erectus, ajunse pe scările ce uneau sau despărțeau două etaje și se așeză pe ele, cu spatele la cei care aveau să coboare.

Holul era slab luminat, era doar un singur bec și acela ceva mai departe de scări; de fapt, acele trepte erau de la o intrare secundară, nu principală – cum crezuse el, auzi din spate un foșnet ușor, de pânză, de rochie sau de halat, văzu lângă el un halat alb unduind, apoi o mână de femeie i se lăsă pe umăr și o voce blândă îi spuse:  stai liniștit, mâine nu vei muri, ridică privirea și văzu o femeie brunetă, cu ochi strălucitori ce luaseră parcă în ei toată lumina acelui bec slab, femeia îi zâmbi ușor și repetă, mâine nu vei muri, el se uită la ea cu îndoială, probabil era o doctoriță, poate era chiar din echipa profesorului, avea să asiste mâine sau chiar să participe la operație, totuși o  întrebă, nu curios, ci aproape iritat, de unde știi, iar femeia îi spuse că nu are aura celui care moare și se depărtă neauzit, ca și cum ar fi fost doar o umbră luminoasă.

A doua zi nu muri, pentru simplul motiv că nu putea fi operat, avea tensiunea arterială prea mare și glicemia la fel.

Profesorul îi explică îndelung  și el înțelesese că trebuia să fie omorât cu curara sintetică, pentru ca ei să poată să-i facă nu știu ce în abdomen sau în torace, și apoi inima trebuia repornită cu electroșocuri, el avea tensiunea 19 cu 10, nu era foarte mare, dar la electroșocuri tensiunea crește brusc cu 10, adică ar fi de 29, e drept, nu pentru mult timp, dar inima lui, calculaseră ei asta, putea rezista doar până la tensiunea de 26, așa că trebuiau să aștepte, medicamentele nu ajutau în acest caz, tensiunea trebuia să coboare în mod natural până spre 13 sau chiar mai puțin, conta evident maxima și, în plus, mai era și glicemia mare, de 200, 200 și ceva, era vorba de o incizie de până la 60 de centimetri, iar diabetul împiedica cicatrizarea rănii, desigur în termeni medicali suna altfel, dar cam asta înțelesese el.

Trebuia să coboare în mod natural valorile tensiunii arteriale și ale glicemiei, se întrebă și întrebă cum anume și toți ridicară din umeri, oricum, nu cu medicamente, ci natural,  se așeză din nou pe trepte, ca în seara trecută și așteptă să vină din nou femeia aceea misterioasă, să-i spună că da, avusese dreptate, dar nu îi spusese că nu va fi operat, râsese de el, și femeia veni din nou, la fel de neașteptat, scena fu identică, de parcă ar fi fost aceeași, adică una singură și reluată acum ca într-un film, femeia îi spusese și acum că nu va muri și dispăru la fel de neașteptat, protejată de întunericul coridorului.

Se hotărî atunci că trebuie să se ajute singur și se gândi cam așa: acum am glicemie 185, trebuie să o cobor până la 160, peste zece minute își spuse, acum am glicemia 160, trebuie să o cobor până la 150, repetă totul de mai multe ori, până când ajunse la 90, se opri, îi fu frică să n-o coboare prea mult, să nu facă  comă  hipoglicemică, adică să intre în alte probleme.

Se ridică la fel de încet, de grijuliu, avea mereu aceeași senzație că era de sticlă, ajunse cu greu la pat și începu să-și coboare treptat tensiunea, era mai complicat, pentru că erau două valori, coborî până la 12 cu 7, așa socoti el că e suficient, iar a doua zi făcu senzație, asistentelor și apoi medicilor nu le veni să creadă  când văzură valorile, le repetară și ele erau aceleași, cele pe care și le propusese el, atunci se hotărâră că acum era momentul, dacă nu, cine știe când s-ar mai fi întâmplat o asemenea minune; operația a decurs fără prea multe probleme, te-ai comportat admirabil, operația a reușit perfect, să vedem acum cum va decurge vindecarea, un timp nu vei avea voie să ridici nici măcar un chibrit, iar el întrebă: și crucea?, care cruce?, crucea pe care o țin în mâini, profesorul fu derutat o clipă, apoi zâmbi, s-o țină altcineva, vreun dascăl și, dacă nu se poate altfel, un alt preot, până te întremezi.

Lucian Strochi