Ochii ei erau închiși, dar realiză că i se propune un joc, să-i deschidă el ochii cu sărutări, se vedea cum irisul se joacă pe sub pleoapele strânse, un pic cam tare, așa cum fac copiii când vor să-i facă pe părinți să creadă că ei dorm, apoi pleoapele tresăriră o clipă și el se aplecă cu grijă, sărutând-o sfios, cu grijă, așa cum săruți pe cineva care doarme și ai vrea – și nu ai vrea – să-l trezești.

Apoi se cuibări lângă ea. Se juca cu el, prefăcându-se adormită, apoi îl strânse neobișnuit de puternic cu brațele ei subțiri, de parcă s-ar fi temut să nu cadă din pat sau să nu-l piardă, adică el să se ridice și să plece, părăsind-o fără vreun motiv.

El îi sărută ochii, apoi gura pe care o găsi așa cum se aștepta, umedă, plină de dorință, fragedă. Apoi îl dirijă cu mână expertă, de parcă ar fi făcut asta de nenumărate ori, dar nu era decât dorința ei imensă de a i se dărui, îl simți cum pătrunde delicat în ea, nu de tot, doar atât cât să nu se înspăimânte; apoi se simți pătrunsă total, cu un suspin comun, al lui și al ei, și trupurile lor prinseră a se căuta, intrând într-un ritm nebun, comun, același,  până când simți mai întâi o durere scurtă, dar intensă și apoi o liniște imensă, de parcă s-ar fi iubit într-o livadă cu cireși înfloriți.

Îl simți bărbat, bucurându-se, o încerca un sentiment ciudat de duioșie, brusc, el devenise mic și ea imensă, triumfătoare. Apoi fu inundată de un lichid semifluid, și ea îi răspunse la fel și, obosiți și fericiți, se așezară unul lângă altul, ținându-se de mână cu fața în sus, admirând, în locul unui cer înstelat, un candelabru de cristal cu multe brațe.

El o descoperise treptat, era novice, dar condusă bine de instinctul dragostei, era a lui, i se dăruise fără vreo spaimă, cu o hotărâre pe care i-o citise întâi în ochi și apoi în mișcările lente, dar decise și decisive.

Avea câte o lacrimă strivită la colțul ochilor, o duruse fără îndoială întâia lor dragoste, dragoste de miri, pură, înaltă; gândi: albastră, siderală.

Ca și cum am pluti undeva în acest imens univers, despărțiți de toate celelalte obiecte, doar noi doi, eu și ea, strecurându-ne printre stele prea mici și nătânge.

Buzele i se albiseră, și le mușcase singură, tocmai pentru a înlocui o durere cu altă durere; ce puține lucruri știm noi, bărbații, despre femei, despre durerile lor și, paradoxal, e mai bine așa, altfel ne-am bloca, o femeie suportă durerea mult mai bine decât un bărbat, un bărbat ar avea mari probleme la naștere, uite ce îmi trece acum prin cap, ea era totuși fericită, îl mângâia în neștire, trăgându-i părul din cap, posesiv, aproape inconștient și el o iubi din nou, cu multă grijă, din nou acea impresie ciudată că este fragilă, ar fi vrut ca dragostea lor să fie o plutire, așa cum auzise că se petrece acuplarea la libelule, din nou avu impresia că plutesc, manevrau cu grijă prin aer, erau imponderabili și o mișcare prea bruscă ar fi putut să-i îndepărteze primejdios, se odihni câteva clipe, așezându-și cu grijă capul pe pieptul ei, undeva între sâni, sânii ei erau mici, dar fermi, semănau mai mult cu perele decât cu merele, apoi îi sărută sânii, se jucă cu ei, mimând chiar suptul sugarului și ea își dădu capul pe spate, tulburată de neașteptata maternitate, îl mângâia și îl proteja, era a doua oară când ea devenise imensă și el de dimensiunile unei păpuși, dragostea mea, îi spuse ea șoptit, de parcă   s-ar fi temut să nu-i audă cineva mărturisirea, iubito, îi spuse și el, mireasa mea, îi veni în minte un vers celebru, logodnică de-a pururi, soție niciodată, mireasă de-a pururi, soție niciodată, așa e mai bine, apoi ea îl mușcă ușor de urechea stângă, ca și cum ar fi vrut ca el s-o audă mai bine, „în noaptea asta m-am dăruit toată ție și, mai mult, îți dăruiesc cu totul inima mea, de azi vei avea două inimi, așa cum au în basm anumite ființe”, „dar dacă tu îmi dai inima, tu cu ce mai rămâi”, „mie îmi ajunge dragostea ta, ea mă hrănește, dar tu trebuie să fii viteaz, să te poți dărui tuturor oamenilor și nu-ți ajunge doar o inimă”; delirul vizual devenise acum unul total, și auditiv, și tactil, și olfactiv, simțea un miros delicat de tămâie    răsucindu-se alături de unul de smirnă, imaginile deveniseră tot mai rapide, era un tren scăpat într-un tunel luminat, apoi văzu lumini multe deasupra capului, o clipă crezu că se află într-o navă cosmică, înțelese sau crezu că a înțeles, inima ei era într-adevăr în pieptul lui, îl salvase din nou, prima dată atunci când biserica fusese cuprinsă de incendiu și el se hotărâse să moară în biserică, ars de viu, s-ar fi spălat de păcatul cel greu pe care îl dusese cu el, în el atâția ani, dar o văzuse prăbușită și se hotărâse să o salveze și se salvase astfel și el, salvând-o.

Și acum făcuse sacrificiul suprem, îi dăruise inima ei pentru ca el să trăiască pentru ei amândoi mai departe, deschise ochii și se văzu în rezerva spitalului, nu era singur; aplecată deasupra lui, atentă, vrând parcă să-i audă respirația sau bătăile inimii, o femeie frumoasă, semănând uimitor cu ea, cu Corina Ștefana, îi aflase abia la spital numele, era probabil sora ei ceva mai mare, dar nu, era mama ei, încercă să se ridice, în semn de umilință, încercând ca printr-un salut  să-i mulțumească, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să plângă liniștit, ca un susur de izvor abia trezit sub o stâncă și ea se aplecă înduioșată asupra lui și el îi sărută mâna și îi spuse înfiorat, mamă, și ea, încuviință ușor, din cap, așa să fie, ești fiul meu, deși erau destul de apropiați de vârstă, el ar fi vrut să-i mărturisească incestul, căci se simțea vinovat pentru acea dragoste, dar ea îi strânse mâna, apoi i-o bătu ușor cu cealaltă mână, liniștește-te, ai vorbit în delir, cred că nu s-a întâmplat nimic fizic între voi, a fost dorința ei de a te iubi și fizic, erai prima ei dragoste, îi dăruiseși viața, deci tot ce mi-ai povestit nu sunt decât visele ei, dorințele ei, trăirile ei și, având acum inima ei, ai preluat toate acestea.

E memoria inimii, afectivă, efectivă, extinsă… Nu ai nicio vină, așa a fost să fie și, până la urmă, e minunat ce s-a întâmplat…

Lucian Strochi