NU ȘTIUSE NIMIC DESPRE EL MULTĂ VREME. SUPRAVIEȚUISE. DAR NU ȘTIA CE SE ÎNTÂMPLASE DE FAPT. O RUGĂ PE DOCTORIȚA ANESTEZISTĂ  SĂ-I SPUNĂ CUM A DECURS, DIN PUNCTUL EI DE VEDERE, OPERAȚIA. Adică ce trebuie să facă un medic anestezist într-o asemenea operație.

I-a promis că îi va scrie punct cu punct ce se întâmplă într-o astfel de situație. A doua zi găsi pe noptieră două pagini. Le copie cu greutate, subliniind din când în când cuvinte pe care nu le știa, nu le înțelegea:

„Anestezia în chirurgia cardiacă presupune mai multe etape:

1. Evaluarea disfuncției cardiace și a bolilor asociate, cu accent pe funcția respiratorie și pe cea renală, foarte importante din momentul inducției anestezice, a cuplării la pompa de circulație extra corporală și la trezirea din anestezie cu reluarea respirației spontane. Cele trei funcții: cardiacă, respiratorie și renală trebuie să fie aduse în parametri compatibili cu administrarea drogurilor anestezice, păstrarea unei dinamici a lichidelor și drogurilor administrate, a unei bune perfuzii centrale (vase mari) și periferice (vase mici) de la începutul și până la sfârșitul operației, a fazei postoperatorii și postanestezice.

Pentru o bună evaluare, se efectuează investigații amănunțite gen CT cardiac și aortic, ecografie cardiacă, cateterism cardiac, angiografie coronariană, probe respiratorii, probe renale.

Bilanțul general, care include și toate celelalte funcții, hepatică, de coagulare a sângelui, funcția cerebrală, echilibrul electrolitic etc., oferă riscul anestezic chirurgical, care trebuie acceptat de către pacient, solicitând măsurile de aducere a pacientului la cel mai bun status biologic posibil.

2. Pregătirea pacientului presupune echilibrarea tuturor funcțiilor la nivel optim, emoțional și biologic, cu substanțe anxiolitice (aleg 2 mg de Dormicum iv), cardiotrope (betalok sau cordarone, pentru un ritm cardiac bun, eventual dopamină, pentru menținerea TA, care, toate, trebuie administrate pe o seringă specială, reglabilă la picătură, numită injectomat), substanțe bronoactive și diuretice, la nevoie, în așa fel încât bolnavul ajuns pe masa de operație să aibă valori normale de tensiune, puls, oxigenare și diureză, timpii de coagulare și valori ale electroliților: sodiu, potasiu, bicarbonat, glicemie… normale.

Pacientul are prinse două vene centrale, vena femurală și vena subclavie, are pregătit un stimulator cardiac extern, pentru momentul deconectării și reconectării electrice a noii inimi sau a aceleiași, și pompa de CEC, cu monitorizarea continuă a oxigenării corpului.

3. Anestezia generală trebuie să acopere nevoia de sedare, hipnoză, relaxare musculară și analgezie profundă și cunoaște trei etape:

inducția anestezică, cu o combinație de două sau mai multe droguri care să nu scadă prea mult TA; eu propun Propolol 2 mg pe kgc și Ketalar 1 mg pe kgc.

În acest timp bolnavul este ventilat cu oxigen sută la sută pe mască, manual, de către anestezist.

Se relaxează musculatura cu o curara, eu aleg Tracrium, 0,5 mg pe kgc, cu un total nu mai mare de 50 mg.

Când pacientul este relaxat, se introduce sonda de intubație pe traheea pacientului cu ajutorul unui laringoscop care vizualizează căile respiratorii și se conectează bolnavul la aparatul de anestezie, de unde pacientul, fără respirație proprie, adormit și relaxat, primește oxigen combinat cu aer, 50 la sută și un gaz anestezic numit Sevoran, acesta în procent variabil în funcție de TA, între 0 și 3 la sută.

Menținerea anesteziei și aprofundarea ei cu opioide, folosesc Fentanyl cu un start de 0,5 mg, cu reinjectări repetate, funcție de nevoile anestezice afișate pe monitor și de durata intervenției și continuarea administrării curarei până la o relaxare confortabilă a musculaturii striate, fără a se depăși o doză admisă, reinjectările făcându-se din 40 în 40 de minute, 20 mg iv.

După deschiderea toracelui are loc șuntarea cardio-pulmonară prin pompa de CEC și continuarea operației, în funcție de patologie, transplant, intervenție pe valve, pe pereți, mușchi cardiac etc.

Trezirea din anestezie presupune administrarea unor substanțe antagonice care să anuleze efectul drogurilor restante, parte din ele fiind metabolizate de ficat  sau eliminate renal, pentru reluarea funcției musculare și a respirației spontane. Este stimulat centrul respirator din talamus cu cei doi poli, pneumotaxic și apneustic, care au fost afectați de opiacee – Fentanyl.  Se administrează doze mici, repetate, de naloxonă pentru stimularea centrului respirator și miostin, tot în doze mici, până la reluarea funcției musculare, nu mai mult de 2,5 mg, în asociere cu atropina, până la 1 mg, toate iv, în diluție cu ser fiziologic.

4. Faza Postoperatorie. Pacientul, odată trezit, menține un grad de asistare respiratorie câteva ore, după care este detubat. O echipă de medici, chirurg cardiac, cardiolog, medic anestezist, menține monitorizarea atentă, cu intervențiile necesare, până la stabilizarea completă a funcțiilor vitale…

Ștefan era convins că va discuta îndelung cu doctorița despre trecerea de la starea de trezie, la cea în care nu mai știa nimic (nu știa cum să o definească).

După ce citi paginile de pe noptieră, mut de emoție și de admirație, renunță la discuție. Asta și pentru că nu era pregătit pentru o discuție foarte tehnică.

Despre transplant nu știa mare lucru. Aparent, totul e simplu. Se înlocuiește un organ (bolnav) cu un alt organ (sănătos), de la altcineva. De obicei acel altcineva e mort. Dar, în cazul organelor duble, s-au întâmplat și cedări de organe „pe viu”, mai ales dacă era vorba de rude apropiate, părinți și copii.

Se puteau face transplanturi de organe sau chiar de anumite părți ale corpului. Deocamdată nu și de cap, capul e mai mult decât un organ.

Știa că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să facă transplantul de inimă.

Se simțea din ce în ce mai rău. Diagnosticul era clar: insuficiență cardiacă în stadiul terminal, la care se adăuga și boala coronariană ameliorată întrucâtva.

Începu să citească tot mai mult despre transplantul de inimă. Își aminti de doctorul Cristiaan Barnard care în 1967 făcuse primul transplant de inimă lui Louis Washkansky la Spitalul Groote Shuur din Capetown. Apoi pacientul al doilea, doctorul Philip Blaiberg. Încercă   să-și amintească totul, până la cele mai mici amănunte. Donatoarea lui Louis fusese Denise Darwall, o tânără care murise într-un accident de mașină, iar donatorul lui Philip, un negru de 24 de ani, Clive Haupt. Louis Washkansky suferea de diabet  și desigur de multe alte complicații cardiologice. Louis a murit după 18 zile din cauza unei pneumonii, iar Philip din cauza complicației unei hepatite, urmată de complicații cardiace. Oricum el a supraviețuit 19 luni și 15 zile.

Încercă să-și amintească și detaliile primului transplant.

Impresionant i s-a părut gestul lui Edward Darvall, tatăl Denisei, care a acceptat transplantul, după ce s-a gândit la fiica sa, după propria mărturisire, doar patru minute. La procesul șoferului care cauzase moartea fetei sale, acesta fiind clar vinovat, Darvall a cerut magistratului să arate „cea mai mare milă posibilă” acuzatului: „Moartea tragică a fetei mele nu a fost lipsită de sens, ci a beneficiat omenirea.”

Se punea problema cât mai poți trăi după un transplant. Se credea că cel mult 15 ani. Cercetă statisticile. Rata de supraviețuire era de 88 % la bărbați și 86% la femei – 1 an; 79,3% bărbați, 77,2% femei  – 3 ani  și 73,1% bărbați și 69% femei – 5 ani. Totuși, Tony Huesman supraviețuise, după un transplant de inimă, 31 de ani. Și murise de cancer.

Citi și de Kekky Perkins care, după transplant, a luat hotărârea de a urca pe culmile munților, cucerind Fuji, Kilimanjaro, Matterhorn, Whitney și Cajon De Arenales, la 12 ani de la operație

Oricum, prietenii, colegii, enoriașii, alte persoane îl înregistraseră la Asociația Transplantaților de Cord (ATC), cea care, într-un fel, deținea lista oficială a pacienților aflați în așteptare.

Lucian Strochi