Îl văzuse și implicat în sporturi, jucând rugby de pildă, era aripă, alerga extrem de rapid și reușea multe eseuri, își aminti chiar și versurile sale, erau perfecte, sonete italiene, apoi roși amintindu-și că îi pozase pentru unul dintre cele mai celebre nuduri ce se aflau la Luvru, cu siguranță că, dacă ar fi apelat la el, i-ar fi rezolvat ca nimeni altul și o problemă inginerească, vreun scripete complicat, o scară dublu elicoidală, era convinsă că e stângaci, că se uita noaptea după stele cu luneta și că, lucru ciudat, fusese crucificat odată.

Se apropie de el și îl întrebă tainic:

„- Scuzați-mă, Domnule, sunteți cumva stângaci?”

Îi răspunse prompt, fără să pară uimit, privind-o direct în ochi:

„- Da, Doamnă, sunt stângaci, dar de fapt sunt ambidextru”.

Atunci continuă:

„- Iertați-mi întrebarea, ați fost cumva, cândva… crucificat? ”

„- Da, doamnă, în copilărie, dar fără să fiu pironit, doar legat…”

Apoi, pe neașteptate, îi arăta palmele deschise:

„- Uitați-vă, Doamnă, cu atenție. Vedeți că în locul unde ar fi trebuit să fie piroanele se află o cruce? Ca si cum cineva ar fi făcut un semn unde anume să intre, să fie bătut fierul…”

„- Deși, – spuse cu un aer melancolic -, unii spun că această cruce, extrem de rară,  ar fi crucea geniului. Iar și mai rară e situația când crucea apare la ambele mâini.”

Își retrase palmele și o întrebă, aparent mirat, deși știa prea bine răspunsul:

„- Și chiar pretindeți, Doamnă, că nu ne cunoaștem?”

Ea îl privi amuzată, era desigur un joc nevinovat, aproape un flirt, așa că îi răspunse cochet, tot cu o întrebare:

„- De unde să ne cunoaștem? Doar vă văd acum pentru prima oară”.

„- Acum da…, spuse el, redevenind brusc serios, renunțând pentru o clipă la zâmbetul său larg, cald, generos, care îl făcea unic:

„- … Acum da, Doamnă, dar împreună am străbătut milenii și spații pe care niciun alt muritor nu  le-a străbătut, mai ales însoțit. Omagiile  mele, Doamnă!”

Și se îndepărtă, nu grăbit, dar fără să se mai uite înapoi.

După plecarea lui, realiză că intuiția ei funcționase perfect, îl știa, îl recunoscuse, traversaseră împreună milenii și spații siderale, dar cineva îi pusese o năframă a uitării, uitase aproape totul, abia își aducea aminte câteva lucruri, era încă beznă, doar câteva fulgere o tăiau, cu siguranță că încet-încet avea să-și amintească mai multe, nu se supărase, probabil că locuia în oraș, era sigură că aveau să se mai întâlnească, își vor aminti și, dacă era așa cum spusese el, aveau multe de povestit, poate cât o viață de om, dacă nu mai mult.

Se gândi chiar dacă altădată, cândva, avuseseră vreun copil, roși, ce idee, roși nu la ideea că ar fi putut avea un copil cu el, ci că nu-și mai amintea acum acest lucru, încercă să-și amintească dacă fuseseră soț și soție sau dacă fuseseră amanți, se putea gândi în liniște la asta, nimeni nu va ști la ce mă gândesc, era poate cel mai mare secret la ei, poate că era nemuritoare și nu știa, sigur sufletul e nemuritor, dar poate că și trupul năpârlea frumos.

Amnezia ei o supăra, dar o și apăra, ce s-ar fi făcut cu atâtea mii și mii de imagini bulucite peste ea, în mintea ei, în sufletul ei.

Așa încât, pas cu pas, imagine cu imagine, fotogramă cu fotogramă, stare cu stare, sentiment cu sentiment, engramă cu engramă, avea să refacă totul, trecutul era un continent nou, dar care nu trebuia cucerit, ci recucerit.

Încercă să retrăiască în întregime o scenă, de dragoste sau nu, de tandrețe, de complicitate, poate chiar una tensionată, dar nu reuși. Era vorba de fotografii mișcate, chiar de instantanee, totul dura doar două sau trei secunde, prea puțin pentru o narațiune, prea puțin chiar pentru o descriere.

Va trebui să mă liniștesc, să mă relaxez total, de parcă aș fi într-un șezlong pe plajă, să nu mă deranjeze nimic, nicio pală de vânt, niciun fir de nisip, niciun zgomot. Să fiu aureolă, într-o sferă, așa cum sunt cele pentru cosmonauți, atunci când se fac cu ei experimente complexe. Ea trebuia să excludă comunicarea, tocmai pentru a reuși comunicarea. Era vorba de comunicarea cu ceilalți, dar și de comunicarea cu el.

Reușise un dialog scurt, dar și acesta fusese enigmatic, aproape metaforic, greu de spus dacă afirmațiile lui erau reale, dacă era stângaci, asta se putea verifica ușor, dacă fusese  crucificat, asta era mai greu de  crezut, cine să crucifice un copil și de ce, poate fusese imobilizat în joacă sau pedepsit pentru cine știe ce năzbâtie.

Căută o carte de chiromanție, o găsi, începu să citească atent despre linii, despre semne și,  într-adevăr,  ce îi spusese el despre cruce era perfect adevărat, crucea din palmă era un semn al geniului și el avea însemnate ambele palme, deci era un geniu, cu siguranță.

Mai rămânea să afle însă dacă acele semne erau naturale, adică așa se născuse cu ele, și atunci era cu adevărat un geniu, sau i le făcuse cineva, cu gândul de a-l mutila sau măcar de a-l însemna, să fie recunoscut sau cine mai știe din ce motive.

Lucian Strochi