SE APLECĂ UȘOR ASUPRA MEA, DE PARCĂ S-AR FI TEMUT SĂ NU-MI FACĂ VREUN RĂU. ÎI VEDEAM SÂNII, LEGĂNÂNDU-SE UȘOR, LA FIECARE MIȘCARE.

Apoi m-a sărutat. Întâi mi-a sărutat ochii, obligându-mă să-i închid. Apoi gâtul, coborând ușor. Mi-a căutat apoi buzele. Le-a găsit ușor întredeschise, dornice să-i primească sărutul.

Și el a venit, pecetluindu-ne dragostea. Tandru, ca după o îndelungă așteptare.

Și totuși febril, parcă s-ar fi temut să nu mă răzgândesc.

Mi-a sărutat apoi pieptul, sânii. S-a jucat cu ei, m-am temut chiar o clipă   că-mi va mușca sfârcurile și că o să mă doară.

N-a făcut-o, dar am simțit totuși o ușoară durere. S-a așezat, cu infinită grijă, alături de mine, așteptându-mi răspunsul.

Am deschis ochii. Respira ușor. Acum am sărutat-o eu pe pleoape. Curios, le-am găsit umede. Plânsese? Dacă da, de ce? Dar câteodată e mai bine să nu pui întrebări.

A închis și ea ochii. I-am sărutat și eu ochii, apoi lobul urechilor și am coborât spre gât. A părut surprinsă că nu am sărutat-o pe buze, deși se pregătise pentru asta.

M-am întors spre buze. Erau umede, calde, fragede.

M-am sprijinit pe palme și am coborât spre sâni. Erau fermi și totuși elastici. I-am sărutat sfârcurile și ei s-au răzvrătit.

Am încercat pentru o clipă să redevin copil și am supt ușor, așteptând parcă să curgă lapte. N-a curs, dar erau umezi sânii. Poate din cauza salivei mele.

Fremăta ușor, parcă pregătindu-se pentru intrarea într-un ritm comun, poate păgân, poate divin, poate astral. Poate câte ceva din toate.

Eram excitat și ea a simțit asta. M-a căutat cu mâna dreaptă și apoi, blând, m-a dirijat spre ea, pătrunzând-o ușor, incredibil de delicat. Era umedă și asta a făcut ca atingerea noastră să fie o lină lunecare. Dorită, așteptată.

Mă simțeam bărbat și ea era femeie. Am intrat în ritm. Era ca un înot sincron, subacvatic; corpurile noastre nu mai aveau nicio apăsare, nicio opreliște.

Când a terminat, a terminat suspinând, în cascadă. De trei sau patru ori. M-am eliberat și eu.

Simțeam o bucurie imensă și o infinită tandrețe pentru ființa de lângă mine.

Eram cu ochii închiși, îi auzeam doar respirația egală, ușor precipitată, senină.

Am deschis ochii și am privit-o în ochi. Ca un sărut luminos. Ochii deveniseră stelari. Mă ardeau fără flacără.

M-am temut câteva clipe. Nu pentru mine, nu pentru ea. Am crezut că se sfâșie pânza aceea ce apără, ca o plasă, universul.

Ne-am ridicat și am imaginat un dans. Eram goi, ca la un început de creație și am dansat așa, îndelung, fără a ne privi, fără muzică, căutându-ne.

Apoi am luat-o de mână. Am ieșit pe o ușă deschisă și am intrat într-un tunel. Nu știam spre ce ne îndreptăm, nu ne era nici cald, nici frig, vedeam doar o lumină albăstrie, nepământeană, siderală.

Lumina venea spre noi, ca o viitură. Nu i-am simțit totuși forța. Nu era decât o apă subtilă, mult mai ușoară decât cea pe care o cunoaștem. Atâta doar că, după ce a trecut de noi, nu ne-am mai simțit nici noi greutatea, presiunea.

Eram un abur ciudat, ne păstram formele, dar eram mai ușori decât aerul.

Eram mai mult o idee de aer, poate un apeiron.

Pe urmă a năvălit o trombă de foc. Am simțit doar câteva clipe durerea, arsura.

Focul ne-a depășit, alergând spre celălalt capăt al tunelului. Iar noi ne-am prăbușit alături, un pumn de cenușă. Un singur pumn de cenușă. Pe urmă cenușa s-a încălzit puternic, a devenit jar, jarul – foc, iar focul a început un dans ciudat, lăsând în întuneric frumusețea nepământeană a două păsări Phoenix.

Am zburat împreună ca într-un joc al căutării, voiam și nu voiam să ne întâlnim, să ne contopim.

Am mai gândit că am întâlnit toate elementele: apă, aer, pământ, foc.

O clipă am fost sfere. Ca niște fulgere globulare. Pe neașteptate,  ne-am unit, ne-am sudat, devenind tipar de nisiparniță sau de clepsidră.

Am redevenit trupuri. Încercam un regret, parcă nu ne-am mai fi dorit acele forme neregulate, umane, imperfecte. Dar ne unea o forță mai puternică decât cea a gravitației: forța iubirii.

Și am fost clepsidre și, în același timp, nisipul din clepsidre.

Ne-am iubit din nou, la fel de ciudat, de parcă am fi golit și umplut, în același timp, o uriașă clepsidră.

Numai că acea clepsidră era într-adevăr a timpului. Esență pură de timp. Doar timp.

Timpul ne traversa, vârsta noastră însumată era aceeași, dar ea devenise, dintr-o femeie matură, cu forme rotunjite, cu șolduri ce cunoscuseră maternitatea, nașterea, cu sâni perfecți, rotunzi, plini, grei, o adolescentă încă indecisă, care se iubea prima dată cu un bărbat matur; eu, parcă îmbătrânisem cu câțiva ani, eram, noi doi, o cumpănă care se dezechilibrase, dar tot o clepsidră eram, nisipul, apa, ne traversau dintr-o parte în alta; fecioara mi s-a dăruit cu frenezie, mă iubea cu adevărat, atunci când a devenit femeie, în clipa aceea unică pe care o simți atunci când iubești cu adevărat, și-a mușcat buzele până când au devenit albe, au curs și două lacrimi firave, s-au prelins, dar era fericită, eram bărbatul ei și ea era femeia mea, mi-a spus ușor la ureche, șoptit: acum am urcat o scară spre cer și un fior, ca un fulger blând, m-a petrecut, traversându-mă din cap până în tălpi; nu știam decât că trăiam o bucurie imensă, pe care nu o mai încercasem, începusem să înțeleg abia acum dimensiunea dragostei, care înseamnă mai mult decât bucurie și sacrificiu.

Apoi a devenit aproape o copilă, aș fi vrut s-o refuz, mai putea aștepta până la prima dragoste, dar ea era atât de hotărâtă că până la urmă am cedat și am observat, după o scurtă luptă, că pe coapsă i se scurge un fir ușor de sânge și atunci m-am întors, rușinat și aș fi dorit să mă pedepsesc ca pentru un mare și neîngăduit păcat.

Numai că acum bărbatul matur, sigur pe sine, ce cunoscuse nu o dată dragostea, se transformase într-un tânăr ezitant, timid, ce își dorea desigur prima dragoste, dar se vede că nu știam prea multe despre ea, era doar dorință pură, distilată, eram virgin și am așteptat ca adolescenta de lângă  mine să mă inițieze. Și totul s-a petrecut până la urmă firesc și doar atunci când am terminat m-am speriat puțin, dar ea m-a bătut surâzând, cu palma deschisă ca o stea pe spate, ușor, de câteva ori, acum ești cu adevărat bărbat, să nu uiți asta niciodată, și eu am dat din cap că da, nu voi uita asta niciodată, apoi ne-am învârtejit și eu simțeam că redevin copil, care auzise doar ce este dragostea, dar nu știam mare lucru despre asta, noroc cu ea, care părea o femeie matură, care se joacă cu un adolescent, aproape copil, vrea să-l inițieze și o face blând, astfel că el o va iubi, peste fire, mereu, chiar dacă va cunoaște și alte femei.

Lucian Strochi