Biserica ardea, se întunecase de-a binelea și focul părea și mai pătrunzător, și mai luminos, și mai înfricoșat. Sufletul lor primitiv părea că se trezește la viață, admirând focul, așa cum o făcuseră strămoșii lor în urmă cu mii de ani.

Părintele nu apăru însă. Se hotărâră să urce spre peșteră, să-l prindă acolo.  Se aprinseseră zeci de făclii. Părea o procesiune pașnică, mersul lor era hotărât, dar fără prea mare zbucium. Nu le trebui multă vreme să înțeleagă că părintele nu era nici acolo.

Așa că, după clipe de nehotărâre și de cuvinte aspre, aruncate precum pietrele spre peșteră și care nu primiseră decât un ecou slab, oamenii se întoarseră iar spre biserica lui ce arsese ca o torță.

Focul se domolise mult, acum era mai mult fum decât flacără, dar oamenii văzură, cu uimire și apoi cu groază, că peretele din stânga, singurul rămas, se decupase sub forma unei cruci și asta li se păru tuturor un semn ceresc.

Și atunci cineva mai cu frica lui Dumnezeu, murmură un gând pe care îl aveau și alții, dar pe care aceștia nu îl rostiseră: „Și dacă Părintele nu e vinovat?”

Și tot cineva, cu mâini tremurânde, scoase din mijlocul crucii o cutie ce părea de bronz, întreagă, doar ușor afumată. O deschiseră cu greutate și nu găsiră înăuntru decât un praf cenușiu.

„E o urnă mortuară” – spuse cineva. „Nu se poate. Ce să caute o asemenea urnă în biserică?”

Apoi cineva aminti că o fată, Corina Ștefana, fusese incinerată la cererea ei și că urna cu cenușa  fusese îngropată în apropierea bisericii. Numai că acum urna era chiar în zid, nu lângă el.

Dezgropară mormântul și văzură că da, omul avea dreptate. Urna din mormânt dispăruse și apăruse în biserică. Poate cu gândul de a o apăra de primejdii. Și iată că zidul care o adăpostea nu arsese cu totul, ci se decupase în cruce.

Acum oamenii căutară casa fetei violate. Fata nu dormea, părea să îi aștepte. Când cineva o întrebă aspru: „Cine te-a violat?”, ea răspunse imediat, de parcă ar fi așteptat de mult timp acea întrebare și răspunse respirând ușurată: „Nu e el…” și începu iar să plângă.

Iar mama Ștefanei se gândi că într-adevăr fata ei era Ana din baladă, din legendă, din mit și cu trupul ei apărase zidirea. Atât cât putuse.

Și își luă cu sine urna la piept și nimeni nu îndrăzni s-o întrebe de ce face asta. Iar ea se gândi că acum era ultima oară când își ținea copilul la piept.

Se gândi la laptele pe care nu i-l putuse da atunci și îi trecu prin minte un gând ciudat, care o făcu se zâmbească: „Acum copilul meu e cenușă, e praf fin și eu îi voi da copilului meu, de această dată, lapte praf.”

Și trecu printre oameni zâmbind. Și oamenii se dădură în lături, cu spaimă, de parcă era o nebună. Și poate că era nebună, dar numai pe jumătate.

 

NU-L INTERESA CE CREDEAU CEILALȚI. NU LE ÎNȚELEGEA FURIA OARBĂ, URA SĂLBATICĂ PE CARE O VEDEA, O SIMȚEA ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA LUI.

Se străduise să facă numai bine și cu ce se alesese?

Nu le ceruse iubirea, dar ei i-o dăruiseră. Vindecase oameni. Le vindecase trupul, dar cel mai adesea sufletul.

Veneau la el săraci și plecau bogați. Nu era trufie, ci amară constatare.

Un singur lucru îl durea peste fire: de ce oamenii credeau în spusele unui tânăr, ale unei fete și nu se gândeau că poate lucrurile nu stau deloc așa.

Cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși un preot este cel al sinuciderii. Pentru că astfel preotul neagă tot ce a propovăduit, mai mult, neagă dreptul Domnului de a cumpăni și de a judeca lucrurile, așa cum sunt.

Și pentru ceilalți oameni sinuciderea nu este un act de curaj, ci unul de lașitate. Și totuși ce să facă? Îl așteptau lapidarea, torturile, uciderea sa asemenea martirilor de la începuturile creștinismului. Gândiseră să-l treacă prin foc, ar fi putut să-l treacă și prin sabie. Sau ar fi ales înecul. Sau batjocorirea sa în public. Și pentru ce?

Dacă, în cazul lui Vadim, își mai putea găsi o vină, deși gestul lui era unul de solidaritate pentru o suferință comună și nu unul de depravare, îi înțelegea și ura, în fond nu-i furase iubita, ci, mai mult, inima ei, în cazul fetei nici nu se dumirea despre ce e vorba. Cum să acuzi pe cineva pentru o faptă atât de gravă, de rușinoasă, fără să fii vinovat, mai mult, fără să fi cunoscut așa-zisa victimă?

Se hotărî să se sinucidă. În fond, o făcuseră și alții și fuseseră iertați, mai mult, deveniră eroi. Așa se întâmplase cu niște călugări din Coreea sau cu tânărul ceh care își dăduse foc protestând împotriva invaziei țării lui.

Avea să-și aleagă o moarte demnă.

Se gândi la Ștefana – Ștefania – Corina. Ea își dăruise organele, reușind să salveze prin moartea ei alte vieți.

Așa va face și el și poate că oamenii abia acum se vor convinge că e nevinovat, că viața sa – și acum moartea sa –  erau dăruite oamenilor. Dar ce moarte să alegi pentru a fi salvate cât mai multe organe?

Nu știa nici acum prea multe lucruri despre transplanturi, dar înțelesese că, pentru a fi prelevate oraganele, trebuia ca moartea sa să fie una rapidă, fără echivoc, o moarte cerebrală, iar organele să fie cât mai proaspete, chiar funcționale.

Se gândi întâi la spânzurătoare. Numai că nu știa când va fi descoperit. Dacă aveau să treacă zile întregi până când îl vor găsi oamenii?

O altă soluție ar fi fost înecul. Numai că ar fi fost riscant. Dacă nu    l-ar fi văzut nimeni, ar fi zăcut în mâl, printre răgălii, și organele sale nu ar mai fi fost bune de nimic. Dacă l-ar fi văzut, s-ar fi putut să-l salveze. Și atunci sinuciderea sa ar fi fost un gest ridicol și primejdios. Ridicol pentru că nu se realiza moartea, primejdios pentru că astfel s-ar fi oferit singur dușmanilor care îl urmăreau cu atâta înverșunare.

Apoi se gândi că cel mai bine ar fi să se sinucidă prin înjunghiere. Un fel de seppuku. Un fel de protest. Iată, alegea o moarte străină de religia lui, tocmai pentru a se despărți de oamenii de aceeași credință.

Avea memorie bună, citise multe despre seppuku, îl fascinase această sinucidere, de parcă știa că va ajunge și el să o practice și acum încercă să-și aducă aminte cât mai multe despre acest ritual.

Așadar seppuku înseamnă tăierea burții, vulgar i se spune harakiri (tăierea abdomenului).  Se înfige lama în burtă și se trage de la stânga la dreapta. Se poate tăia aorta descendentă și se produce moartea rapidă prin pierderea masivă de sânge. Se folosea pumnalul (tantō) sau sabia scurtă (wakizashi). Samuraiul se îmbrăca în alb, purtând chimonoul morții (shini-shōzoku). Samuraiul era însoțit de un kaishakunin, adică un „al doilea eu”, cu rolul de a-l decapita parțial. El urma să-i facă o kaishaku, o tăietură făcută în maniera dakikubi (cap îmbrățișat). Dar înainte de sinucidere, samuraiul trebuia sau avea dreptul să scrie un poem despre moarte, poate un haiku sau o tanka.

…Adică un fel de testament, ceea ce voi scrie și eu. Am scris și un haiku, în onji:

sinucidere /o lume apusă gri /să fiți fericiți

Îl am în cap, dar știu că nu îl va afla nimeni…

„Până când moartea ne va despărți.”

Dar, în cazul lui, moartea trebuia să-i unească. Să se tragă singur în țeapă? Ar fi fost și asta o soluție.

Deocamdată trebuia să scrie. Nu un jurnal, așa cum fusese cel al Ștefaniei, ci mai mult un text cu valoare de testament.

Scrise că își donează toate organele ce ar putea fi recoltate, adică funcționale. Ștefania făcuse și ea acest lucru, același gest. Iată cum am fi uniți. Scrise și apoi șterse ultimele cinci cuvinte. Dragostea lui trebuia să rămână secretă chiar și după moarte. Moartea lor.

Așadar, își dona ficatul, rinichii, plămânii, vru să adauge „și inima”. Aici se opri. Trupul lui era al lui, nu și inima. Inima îi fusese împrumutată, dăruită.

Lucian Strochi