DONATORII DE SUFLETE (70)

Dar pentru a te pocăi trebuie să știi, în primul rând, care sunt păcatele.

De ani de zile, Ștefan ținea un carnet, o agendă în care avea notate toate cele trebuitoare lui, ca preot. Avea, de pildă, pentru fiecare păcat, o pagină. Păcatele erau aranjate pedant, după gravitatea lor.

Erau păcatele strigătoare la cer: Uciderea, Homosexualitatea, Asuprirea (orfanilor, văduvelor, săracilor, străinilor), păcatele capitale: Mândria, Desfrânarea, Iubirea de Arginți, Invidia, Lăcomia, Mânia, Lenea. Apoi alte păcate: Necredința, Închinarea la Dumnezei străini, Vrăjitoria, Credința în Astrologie, Credința în Reîncarnare, Egoismul, Furtul, Nedreptatea, Lovirea, Gândurile rele, Nesocotirea Părinților, Nesăbuința, Nepăsarea. Erau trecute în agendă și păcatele limbii: Minciuna, Mărturia Mincinoasă, Hula, Cârtirea, Cearta, Bârfa, Limbuția.10

Iar ultimele, mai greu de acceptat, erau păcatul strămoșesc (de la Adam și Eva) și păcatele personale.

Găsise prin cărți multe lucruri interesante despre păcat. Evreii îi spuneau kt’ (chata), cu sensul de a nu lovi o țintă sau a devia de la direcția propusă.

Grecii foloseau termenul de Hamartia, cu același sens. Tot ei foloseau și alți termeni, precum Paraptoma (eroare de măsură, gafă, nelegiuire), Parabasis (călcare de lege, trecere dincolo de norma acceptată), Asebeia (lipsa de evlavie), Anomia (fărădelege, dispreț față de lege), Kakia și Poneria (depravare morală și spirituală), Adikia (nedreptate, strâmbătate, nelegiuire etc., folosite pentru un rău făcut aproapelui).

În limba latină se folosea termenul de Peccatum, care definea un act, fapt, cuvânt, gând sau omisiune de a face binele, contrar a ceea ce o anume religie consideră drept voința lui Dumnezeu. „Constă în încălcarea unei legi sau a unei porunci bisericești, o abatere de la o normă religioasă, o fărădelege, o faptă vinovată, o greșeală, o vină.

Dar pentru a fi considerat păcat, acesta trebuie să îndeplinească două condiții de bază: să fie săvârșit în mod voit, conștient și să fie făcut de bună voie, nesilit de nimeni.

Ștefan adăugase aici cu un alt scris: Nimeni nu poate spune că a păcătuit fără să știe că e vorba de un păcat, iar pentru a doua condiție, păcatul făptuit silit de cineva se răsfrânge asupra siluitorului.

În identificarea păcatului, trebuie să se țină cont de modul în care este comis: cu voie sau fără voie, de comitere și de omitere, făcut cu vorba (vorbele murdare, minciuna, bârfa, blestemele) și cu gândul sau atitudinea (ura, resentimentul, fățărnicia, mândria, lăcomia, îngrijorarea, îndoiala, necredința).

Erau notate cu roșu și consecințele păcatului: Stricăciunea sau Degradarea (natura coruptă îl degradează permanent pe om; stricăciunea înseamnă de fapt absența asemănării morale cu Dumnezeu, prezența unor tendințe puternice către păcat), Vinovăția (sentimentul de autocondamnare al omului, bazat pe dezaprobarea lui Dumnezeu față de păcat; este conștiența faptului că el merită să fie pedepsit, datorită faptului că a încălcat legea morală a lui Dumnezeu; vinovăția este direct proporțională cu gradul de iluminare și cu conștiința pe care cineva o are), Robia sau Sclavia (păcatul robește; numai Domnul Iisus poate elibera din robia păcatului; apostolul Pavel aduce la cunoștință că omul este fie rob al păcatului, fie al neprihănirii), Suferința (păcatul aduce suferință atât lui, cât și celor din preajma lui; cea mai mare parte a suferinței umane se datorează păcatului), Orbirea Morală și Spirituală (despărțit de Dumnezeu, omul este orb din punct de vedere moral și spiritual; în rebeliunea sa față de Dumnezeu, omul s-a scufundat tot mai mult în întuneric), Moartea (cu cele două aspecte ale ei: Moartea fizică -despărțirea trupului de partea spirituală, Moartea spirituală – despărțirea omului de Dumnezeu).

Conform învățăturii creștine, Iisus a plătit prețul de răscumpărare pentru păcatele oamenilor prin jertfa sa pe cruce. Iertarea este gratuită pentru cel ce se căiește:

„Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos, cel neprihănit. El e jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”.

„Dacă ne mărturisim păcatele, el e credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.”

După Înviere, Iisus dă apostolilor o sarcină:

„A suflat peste ei și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ține vor fi ținute.”

În Epistola lui Iacob se spune:

„Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

Exista notat în condica lui Ștefan și un capitol despre istoria păcatelor:

„Spovedania publică s-a încetățenit pentru păcatele grele precum: idolatria, uciderea și adulterul. Penitenții își spuneau păcatele cu voce tare în fața obștii creștine, apoi urmau o perioadă de post și încercare, iar la sfârșitul perioadei episcopul le dădea dezlegarea, reintegrându-i în Biserică.

La monahii irlandezi se practica încă din secolul al VI–lea mărturisirea auriculară, adică nepublică, pentru ca penitenților să nu le fie rușine să se pocăiască.

Creștinii au început să se spovedească și pentru păcate mai ușoare, spovedania auriculară generalizându-se, iar din secolul al IX-lea a devenit o condiție necesară cuminecării.”

„În secolul al XVI-lea Carol Boromeu a inventat confesionalul, un scaun de spovedanie în formă de dulap.  În Răsărit, spovedania se practică fie în diaconin, fie în fața unei icoane din nartex.”

Unii cred că spovedania e simplă: te duci la preot și îți mărturisești păcatele. Preotul te ascultă, îți dă o pedeapsă și apoi… totul e bine.

În realitate, spovedania are mai multe etape, obligatorii toate. Mai întâi e căința lăuntrică a penitentului. Apoi preotul rostește o molitvă sau rugăciunile pregătitoare. Urmează mărturisirea în fața preotului. Preotul stabilește canonul sau epitimia. În fine, preotul rostește rugăciunea de dezlegare.

Mărturisirea este interactivă. Preotul pune întrebarea penitentului, enumerând lista de păcate.

Canonul este un remediu pentru penitent, acesta urmând să se îndrepte, să repare urmările păcatelor comise.

De obicei, penitentul are de îndeplinit canonul după dezlegare. La români preotul doar spune penitentului, înainte de dezlegare, care îi este canonul.

Rugăciunea de dezlegare folosită de români e cea alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului:

„Domnul și Dumnezeul și mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii sale de oameni, să-ți ierte ție, fiule Ștefan, toate păcatele tale, iar eu, nevrednicul preot, cu puterea ce mi s-a dat, îți iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”

Lucian Strochi