În cazul orbilor, de cele mai multe ori era vorba de cecitate, ochiul era sănătos, dar imaginea nu se forma pe creier.

Avea metodele lui de vindecare și, dacă nu le prea expunea oamenilor, nu era pentru că voia să le țină doar pentru el, ca un secret bine păzit, ci pentru că nu știa cum să le explice oamenilor ce și cum.

La fel și cu surdomuții. Se uita la bolnavi dacă au sau nu limba tăiată, apoi le provoca un șoc, adesea o sperietură puternică și de cele mai multe ori bolnavii scoteau câteva sunete. Pe urmă era mai ușor. A avut situații când pacientul avea urechile înfundate cu ceară încă din copilărie, dar nu știa asta.

Mai erau și alte lucruri, simple, dar extrem de eficiente. O dată a salvat un om mușcat de viperă. A tăiat hotărât, cu un cuțit rana, apoi a supt-o, de parcă ar fi sărutat-o îndelung și omul s-a făcut bine.

Îi spuneau Părintele Doctor, în semn de respect și de multe ori încercau să-i sărute mâna, el îi respingea ușor, punându-le mâna pe cap, liniștindu-i și binecuvântându-i.

Știa că fusese hărăzit să aibă în el o energie pozitivă mai mult decât alți oameni, își dădea seama de asta și după cum se gudurau pe lângă el câinii și se alintau pisicile, animalele sunt mult mai sensibile decât oamenii, dar, le spunea el oamenilor, unul are o voce frumoasă, altul are o memorie foarte bună, de aceea sunt diferiți între ei oamenii. Dar ceea ce nu nega niciodată era faptul că iubea oamenii, îi respecta, le ierta chiar micile păcate.

Și aceștia îl iubeau la rândul lor, îl respectau și pentru că nu făcea nimic pentru el, adică să încerce să câștige bani sau alte lucruri de la ei.

Când nu putea refuza totuși, primea cele trei ouă din partea unei femei, dar nu le păstra pentru sine, ci le dăruia unei sărmane,  spunându-i: tu ai mai multă nevoie decât mine…

Nu-l iubeau chiar toți, nici babele doftoroaie care își vedeau amenințate veniturile până atunci sigure și chiar prestigiul și statutul social, nici alți preoți care credeau că Părintele își depășește cu mult atribuțiile, nici primarii sau alte autorități care vedeau în el un pericol potențial, nici doctorii, personalul medical în general, mereu erau comparați cu el, uite, ei de ce nu fac ce face Părintele, unii l-au și reclamat pentru practica ilegală a unei profesii, dar nimeni n-a putut proba ceva concret și cel mai mult sufereau superiorii lui pe linie strict ierarhică, protopopi, vicari, episcopi, stareți…

 

SE PREGĂTEA SĂ IASĂ DIN PRONAOS, CÂND S-A ÎNTÂLNIT CU DOI COPII. DE ACEEAȘI ÎNĂLȚIME, BLONZI, CU OCHI ALBAȘTRI, STRĂLUCIND ÎNSĂ DE LACRIMI. PĂREAU FRAȚI, BA CHIAR FRAȚI GEMENI. ȘI POATE CHIAR ERAU.

Începu băiatul, direct,  cu o întrebare, fără ca măcar să salute:

– Cum putem aduce înapoi sufletul?

Ștefan răspunse și el printr-o întrebare:

– Ce s-a întâmplat?

Răspunse fata:

– Bunica… A plecat de la ea sufletul.

– De unde știți?

– Am văzut-o pe pat. Respira greu, de parcă ar fi alergat mai devreme. Pieptul i se umfla și dezumfla. Avea nevoie de aer. Apoi a mai spus, liniștită, destinzându-se:

– S-a dus…

Noi am întrebat-o ce s-a dus. Și ne-a mai spus atât:

– …sufletul….

…Și a rămas nemișcată, cu ochii deschiși, privind peste cap, pe acolo pe unde plecase sufletul.

Ștefan îi luă de mână și se îndreptă spre uliță.

– Unde stați?

– Stăm la casa aceea roșie, pe dreapta, a treia de aici.

Ștefan intră în casă cu sfială, deși era preot și, pentru un preot, toate casele, toate odăile trebuie să fie deschise.

O văzu pe bătrână. Era foarte liniștită, întinsă pe spate, cu mâinile împreunate pe piept. Știuse că moare și a vrut să…

Îi privi pe cei doi. Lacrimile lor nu se uscaseră. Atunci se hotărî. Trecu mâna dreaptă peste fața ei, îi închise ochii. Ba chiar și gura, ușor întredeschisă. Apoi îi luă mâna dreaptă în mâna sa dreaptă. Nu se răcise. Simți un fior ușor, o tresărire, mai mult ca o părere.

Bătrâna suspină adânc, apoi deschise ușor ochii, tremurându-și genele, de parcă i-ar fi fost frică să se întoarcă în această lume.

Nu păru uimită că îi vedea pe cei trei:

– Ștefane, adu-mi un pahar cu apă. Mi-e foarte sete…

Păru că-și cere scuze preotului:

– Am îmbătrânit. Obosesc repede… și câteodată mă mai fură somnul…

Preotul îi zâmbi. Bătrâna fusese învățătoare. Era, cu siguranță, bunica celor doi. Dar pentru ei, gemenii erau doar doi copii, destul de înspăimântați și care trebuiau liniștiți.

Dar copiii știau ei ce știau. Preotul mai făcu o cruce, murmură câteva cuvinte ce puteau fi o rugăciune și plecă.

Copiii îl însoțiră. Băiatul îl întrebă din nou:

– Unde se duce sufletul? Și cum îl putem aduce înapoi?

Văzuseră cu ochii lor cum preotul adusese înapoi sufletul bătrânei.

Fata întrebă și ea:

– Și ce e sufletul?

Preotul privi în zare:

– Întrebările voastre merită un răspuns. Numai că acum mă grăbesc. Vă aștept mâine, la biserică. Dar până atunci, aș vrea să căutați și să găsiți cât mai multe expresii în care să apară sufletul.

Căutați prin cărți, mai vorbiți cu oamenii, mai întrebați-i pe cei mai bătrâni. Lăsați-o pe bunica, e încă foarte obosită. Mâine vă promit că vom discuta, pe îndelete,  despre suflet…

Apoi, mai mult pentru el:

– Poate vom afla mai multe decât știm acum…

Știa că sunt copii cuminți, studioși, nu degeaba bunica lor era învățătoare.

Lucian Strochi