Sufletul nu se împarte, nu se desparte. El se prelungește, se divide, se multiplică. Și apoi cedezi suflet, dar și primești suflet. Iubirea presupune dăruirea sufletului către cineva, dar și primirea de suflet de la acel cineva. Dar pentru a iubi, cei doi trebuie să aibă aceeași rezonanță, să fie pe aceeași lungime de undă.

Toți oamenii primesc suflet. Numai că uneori primesc prea puțin de la alții, sau nu pot primi ei mai mult. E ca și cum ai turna apă într-o căldare spartă. Și atunci trupul suferă…

– Dar de ce unii oameni nu vor să-și dea sufletul pentru ceilalți?

– Pentru că sunt egoiști, pentru că le este teamă să nu rămână ei cu prea puțin suflet, pentru că sunt convinși că sufletul e ceva ce se termină, se epuizează și atunci e bine să păstrezi din el cât mai mult. Sau sunt oameni care nu cred în suflet, în iubire, în puterea sufletului de a ne apăra. Sunt oameni care nu cred în pace. Ei cred că războiul e singura soluție pentru toate problemele.

Copiii plecară mulțumiți. Li se părea că au înțeles multe despre suflet. Și poate că aveau dreptate.

Peste trei zile, Părintele primi vizita bunicii celor doi gemeni (erau gemeni, într-adevăr, nu se înșelase).

Se prezentă simplu:

– Maria…

Părintele se înclină cu respect:

– Ștefan…

– Știu…

Apoi, după o clipă lungă, mai lungă decât un veac:

– Am venit să vă mulțumesc din suflet pentru suflet. Și  v-am adus ceva în dar…

Ștefan se pregăti să protesteze, dar Maria îl liniști:

– V-am adus o mapă cu desene. În urmă cu ani de zile, pe când eram încă învățătoare, am cerut celor din clasa a patra să deseneze ceva neobișnuit: sufletul. Poate ne uităm împreună la aceste desene.

Deschise tacticos, pe masa din pronaos, o mapă uriașă, cu zeci de desene.

I le prezentă, în tăcere, Părintelui. Aceasta le privi îndelung, oftând de câteva ori, ba chiar suspină adânc o dată.

– Sunt minunate. Pur și simplu minunate.

Copiii coloraseră sufletul în aproape toate culorile, cel mai adesea în albastru, dar și în verde, roșu, auriu, alb, violet. Lipseau însă culorile maro, negru, cenușiul…

Cel mai interesant răspuns la întrebarea de ce au folosit pentru suflet o anumită culoare, îi povesti învățătoarea, a fost al unui băiețel care mi-a răspuns:

– Sufletul e străveziu, dar pentru că nu știu să pictez străveziul, l-am pictat în albastru, care e mai aproape de străveziu, așa cum e cerul.

Alt copil a pictat sufletul ca pe un curcubeu. Majoritatea copiilor au pictat sufletul sub forma unor baloane rotunde. Mai rar sub forma unor steluțe. I-am întrebat de ce nu au folosit mai mult stelele. Pentru că lor le plac steluțele, mai ales în pomul de Crăciun.

– Pentru că stelele au colțuri și ar putea să ne rănească trupul. Sau să se rănească ele, stelele sunt mai fragile și se pot rupe ușor la colțuri.

I-am întrebat de ce nu au colorat sufletele în negru.

– Pentru că sufletele sunt lumină. Și lumina nu poate fi neagră. Pentru că lumina nu lasă umbre. Iar sufletul nu lasă nici el umbre.

Își apărară cu înverșunare desenele, convinși că au dreptate. Și cred că aveau dreptate. Erau și alte desene, adevărate compoziții, în care animalele aveau suflet, ca și copacii de altfel. Dar cel mai curios mi s-a părut că mulți copii credeau că și lucrurile au suflet:

– Atunci când mă lovesc de un scaun sau de o masă, mama bate scaunul sau masa și eu nu mai plâng pentru că nu mă mai doare. Pentru că scaunul mi-a dăruit sufletul lui, atât cât să nu mă mai doară.

Oamenii aveau mai multe suflete. Cele mai multe le aveau mamele, cel mai adesea câte un suflet pentru fiecare copil. Și tații aveau mai multe suflete. Și bunicii. Și frații.

M-au făcut și pe mine, tot cu mai multe suflete. Și atunci am fost cu adevărat fericită. Simțeam că am într-adevăr șapte suflete. Nu vieți, suflete…

Femeia îi lăsă Părintelui desenele. Arătați – le și altor copii. Dar mai ales, arătați-le adulților.

Poate vor cădea și ei pe gânduri, așa cum am făcut-o noi acum.

Noaptea, Părintele se chinui mult până să adoarmă. De fapt se întreba mereu care e culoarea sufletului său. Și mai ales câte suflete avea el. Apoi, la prima predică, își schimba mereu privirea, trecând-o peste un om sau altul. Se întreba ce culoare avea sufletul acelui om și câte suflete putea să aibă. Cu siguranță că cei luminoși, cei care zâmbeau tot timpul, aveau mai multe suflete.

Și se convinse că acei mici pictori de suflete avuseseră dreptate. Cel puțin în biserică nu văzu niciun suflet negru. Și adormi destins, de parcă ar fi găsit în somn și în vis, răspunsul la întrebările grele legate de suflet: Ce e sufletul? Ce culoare are sufletul? Putem dona sufletul nostru? Putem primi în dar un suflet? Și, poate, cea mai tulburătoare întrebare: câte suflete avem cu adevărat?

Iar dimineață, încercând să bea un ceai de mentă, își spuse: …și totuși nici în vis nu am avut curajul să-mi pun o întrebare: „Dacă pleacă, se mai întoarce sufletul la noi”? Sau poate că noi vom încolți ca suflet într-un alt trup, așa cum și sufletul nostru poate fi sămânța altui suflet…

 

ZIUA SE ANUNȚA FRUMOASĂ. SOARELE RUMENEA NORII CARE, LA ÎNCEPUT ALBI, DEVENISERĂ ACUM DE JAR.  SE AUZI ȘI TOACA, CLOPOTUL DE LEMN  – CUM ÎI PLĂCEA SĂ SPUNĂ.

Intră în biserică îngândurat. Avusese un vis straniu. Toate visele sunt ciudate, dar acesta fusese mai lung și foarte coerent. Îl reținuse aproape în întregime, ceea ce era un lucru foarte rar.

Lucian Strochi