…Oamenii veneau încet-încet la slujbă. Cu teamă parcă. Parcă s-ar fi temut unul de celălalt. Ca și cum s-ar fi temut să nu se murdărească.

Dealul și valea păreau și ele ciudate, pestrițe, tocmai din cauza faptului că oamenii nu mai veneau în pâlcuri strânse spre biserică. Și, iarăși ciudat, se temeau să intre în biserică, de parcă s-ar fi întâlnit acolo cu un duh rău.

Asta se lega de visul său și atunci se hotărî să-l povestească și oamenilor veniți să-l asculte. Visul aducea a poveste, dar și a istorie reală și noi, oamenii, suntem doritori de povești și de istorii.

Începu însă cu o parabolă biblică și oamenii îl ascultau răbdători, în tăcere deplină, dar parcă dorindu-și să audă și altceva, nu doar întâmplări de demult, povești despre oamenii cu nume și obiceiuri curioase, așteptând să treacă și la de-ale lor.

Îi intimida limba folosită, veche, de parcă ar fi folosit-o cândva moșii și strămoșii lor și care rămăsese așa de atunci.

Era un amestec de respect și de teamă, adică un fel de credință care îi făcea să-și facă din când în când cruce, atunci când credeau ei că se cuvine sau când îl vedeau pe preot făcându-și crucea sau cădelnițând.

Bătrânele murmurau și ele ceva, ca și cum ar fi repetat cuvintele preotului, cuvinte sfinte, de vreme ce le spunea părintele, sau îngânându-l, șoptindu-și pentru ele însele cine știe ce îndemnuri; sau poate că se rugau, altceva decât se spunea la slujbă, căci ele simțeau că trebuie să se roage, nu pentru că ar fi păcătuit, dar, dacă ai venit la biserică, trebuie să te și rogi.

Bărbații erau mai tăcuți, nu spuneau nimic, priveau doar înainte spre icoane sau spre crucea din mijlocul altarului.

Femeile păreau cele mai nerăbdătoare, nu că ar fi fost mai puțin credincioase, dar își aminteau brusc, de când începea acea parabolă greoaie, de câte lucruri se despărțiseră, treburi care trebuiau făcute, bărbații după slujbă se refugiau la vreo crâșmă, cealaltă biserică, după cum mai glumeau nevestele, râzând totuși strâmb, dar neavând ce face.

Copiii erau puțini și aproape toți veniseră cu părinții, cu mamele lor de obicei, sau cu bunicile. Erau și ei cuminți, s-ar fi jucat, s-ar fi fugărit prin biserică, era destul de întuneric, s-ar și fi ascuns prin colțuri, dar nu aveau totuși curaj, văzându-i pe cei mari atât de cuminți, ascultându-l pe preot, așa cum ascultau și ei de cei mari, nu degeaba toți îi spuneau Părintele.

Dar totul se însuflețea ca prin farmec atunci când părintele începea să spună o fabulă, o întâmplare, o snoavă, lăudându-i sau certându-i pe oameni.

Privirile oamenilor străluceau, semn că le plăcea mult ce auzeau, dădeau chiar din cap, da, așa este, are dreptate părintele, mai era și un semn că slujba nu va mai dura mult, de multe ori nu înțelegeau de ce preotul trebuia să spună același lucru de mai multe ori, poate pentru a fi ascultat măcar o dată de toată lumea, semn că ceea ce spunea era foarte important.

Ceea ce spunea părintele cu gândurile lui, cu cuvintele lui nu se repeta niciodată, așa că trebuia să fii atent, pentru că pe urmă te putea întreba cineva dacă ești sau nu de acord cu spusele părintelui și ce aveai să mai spui atunci?

Acum părintele începu să-și depene visul ciudat și oamenii stăteau cu sufletul la gură.

Se făcea că pământul nostru fusese năpădit de ființe de dincolo de ceruri, care, nu se știe de ce, nu-i iubeau pe oameni.

Veniseră pe pământ cu dorința de a-i nimici, de a le lua locul probabil, pentru că pământul era prietenos și rodnic, nu ca acele ținuturi pe care le părăsiseră ei și care trebuiau să fie ca niște pustiuri, lipsite de verdeață și de apă.

Dar nimeni nu știa cum sunt acele ființe, nu le văzuse nimeni, oamenii nu știau dacă nu cumva sunt străvezii, invizibile, așa cum poate fi un aer otrăvit sau chiar apa.

Nu știau dacă erau desprinși din lumină sau fii și fiice ale întunericului, dacă erau trimiși de Dumnezeu sau de diavol, să ne pedepsească pentru păcatele noastre, prea multe și prea grele.

Poate că erau nemăsurat de mari, așa ca un munte, ca un cer, ca un nor nesfârșit sau, dimpotrivă, atât de mici, încât nu-i vedeau, precum furnicile sau țânțarii.

Apoi au început să moară primii oameni. Erau oameni singuratici, poate bolnavi, poate în vârstă, poate și una și alta. Se părea că planeta noastră albastră fusese traversată de un duh rău, de un vânt negru ce adusese o molimă cumplită. Oamenii mureau cu miile, fără vreo opreliște: copii încă în leagăn, copii la joacă sau la școală, tineri, maturi, bătrâni.

Autoritățile ridicau din umeri neputincioase. Cum să te aperi când nu știi cine te atacă, de unde, când, cum și mai ales de ce?

S-a vorbit de o bacterie ucigașă, purtată de câini și de pisici. Apoi oamenii și-au adus aminte că, în urmă cu secole, au stârpit pisicile și șoarecii s-au înmulțit mult și prin ei s-a transmis ciuma și au murit milioane de oameni.

Că era vorba de apa infectată, pe care oamenii o otrăviseră cu tot felul de chimicale și care apă acum se răzbuna.

Că aerul însuși era plin de noxe, de parcă fiecare ar fi fumat zeci de trabucuri într-o singură zi.

Au început restricțiile. Oamenii trebuiau să păstreze o distanță între ei,  așa-numita distanță socială, un metru și jumătate sau chiar doi metri.

Oamenii nu mai puteau să se sărute, să se îmbrățișeze, să-și dea mâna în semn de pace și de prietenie. Oamenii trebuiau să poarte măști, rămânându-le liberă doar privirea. Și totuși oamenii mureau, mii de oameni într-o singură zi.

Nimeni nu era vinovat, toată lumea era vinovată.

S-au închis școlile, bisericile, teatrele, bibliotecile, localurile, restaurantele, cafenelele. S-au închis uzine, fabrici, birouri. Ca și cum cineva ar fi dorit ca lumea să înghețe, să  nu mai facă nimeni nicio mișcare.

Zâmbetele erau interzise, strănutul era interzis, tusea era interzisă. Nu mai râdea nimeni, nu mai plângea nimeni.

Lucian Strochi