Copiii nu se mai jucau pe afară, animalele păreau și ele triste și tăcute. Și totuși, în ciuda tuturor măsurilor, se murea din ce în ce mai mult, de parcă măsurile luate nu făceau altceva decât să mărească rata mortalității.

Oamenii deveneau lucruri, dar chiar și așa, se murea mult și nimeni nu putea ști de ce.

Oamenii credeau tot mai mult că e vorba de o apocalipsă, că omenirea trebuia să dispară toată, oamenii trebuia să fie înlocuiți de alți oameni, cu alte ființe. S-a vorbit de scenarii, de conspirații, de trădări, de manipulare, de încercarea de a subjuga toată omenirea, de Ocultă, de Noua Ordine Mondială.

Erau de vină chinezii, rușii, americanii, indienii, arabii… Se inventau vaccinuri, microcipuri, unde, vibrații.

Apoi un preot a observat că cei care mureau erau singuri, nu aveau pe nimeni prin preajma lor, nu îi ținea nimeni de mână, nu îi oblojea, nu îi săruta, nu le spunea nimeni vreo vorbă bună.

Oamenii mureau pentru că fuseseră despărțiți unii de alții, nu mai erau oameni, ci doar jaloane, jetoane, repere, obiecte.

Și atunci oamenii au început să se apropie unii de ceilalți, să se descopere, să se sărute, să se mângâie, să se iubească, să se certe, să se salute, să se ajute.

Oamenii au început să se țină de mână, de parcă ar fi trebuit să treacă peste o punte mișcătoare, pe cabluri de fier, peste o apă curgătoare. Sau imaginau un dans solar, o imensă horă.

Și moartea a început să dea înapoi, mai ales după ce oamenii și-au dat jos măștile.

Au intrat în biserici, și-au înmormântat după datină morții, și-au botezat copiii, și-au cununat copiii.

Au început să se deschidă târgurile și iarmaroacele, școlile, teatrele, magazinele, uzinele, fabricile, micile ateliere, micile magazine.

Oamenii au început să se privească din nou în ochi, mai întâi cu fereală și apoi cu tot mai multă îndrăzneală, înțelegând că omul nu trebuie să fie niciodată singur, că frica nu poate fi alungată decât cu iubire, că moartea poate fi pusă între paranteze de aceeași nemăsurată, infinită iubire.

Și lumea a devenit dintr-odată mai luminoasă și mai încăpătoare.

Preotul vorbea blând, își torcea visul, câțiva se întrebaseră la început dacă chiar era vorba de un vis, o parte era adevărul pe care ei îl trăiau nemijlocit, direct, dureros, distanța socială, dezinfectarea, masca, interdicția, apoi au înțeles că trebuiau să facă și ei ceva și au început să se apropie ușor unii de ceilalți, de parcă s-ar fi temut să nu se răzgândească.

Dispăruse frica, știau asta, nu mai mirosea în jurul lor a frică, oamenii se înveleau acum în lumină, erau niște sfinți ciudați, aureola lor nu le înconjura doar capul, ci se prelingea peste tot trupul, apărându-i.

O clipă preotul se întrebă dacă acei oameni mai aveau nevoie de el, dacă nu cumva fiecare dintre ei era acum un preot, iar el era păcătosul; sfinții nu au nevoie de preoți, oamenii erau senini ca la începuturile firii, când nu era nici durere, nici întristare, când încă nu murise nimeni și nimeni nu fusese încă ucis.

Ieși din biserică, se opri totuși în pragul ușii și văzu oamenii cum coborau lin la vale, ținându-se de mână, cum o mai fac și astăzi fetele din Maramureș,  când ies de la biserică.

Visase într-adevăr urât, visase un vis care nu era al său, dar oamenii îi uitaseră visul și se înfrățeau acum. Și el trebui să mai țină o slujbă, să le vorbească oamenilor despre vremurile binecuvântate care se pogorâseră asupra loc.

Ziua era  frumoasă. Soarele strălucea puternic, pământul fumega, iar norii dispăruseră de pe cer.

Se întoarse în biserică, sărută icoanele, apoi crucea și începu, cu ochii umezi de emoție, o altă slujbă. Și nimeni nu plecă…

Privi în jur și observă că se întâmplase o minune. Oamenii erau    într-adevăr înveșmântați în lumină și deveniseră sfinți. Iar sfinților din icoane și fresce le dispăruseră aureolele și redeveniseră oameni. Dar nimeni nu observă acest lucru.

NU PUTEA AJUNGE ÎN DELTĂ, AȘA CUM ȘI-AR FI DORIT ȘI CUM ȘI-AR FI DORIT-O ȘI ȘTEFANA. AȘA CĂ SE HOTĂRÎ SĂ-I SCRIE CEVA, SĂ FIE MĂCAR AȘA ALĂTURI DE EA.

Inventă câteva legende. Adevărul e că Dobrogea și Delta Dunării și Marea Neagră îi erau destul de puțin cunoscute. Fusese de două ori la mare, o singură dată în Deltă. Iar marea, marea îl înfricoșase. Îl impresionase forța imensă a valurilor și într-un fel inutilitatea lor. Pentru ce se formau și de ce loveau cu atâta ură țărmul? Îi plăcea nisipul, dar apoi se indispuse. Prea multe scoici moarte. Nu știa să înoate prea bine și prefera să stea pe mal.

Nici în deltă nu s-a simțit prea bine. Stuf, fum, pește, țânțari, păsări albe, speriate, bărci pline cu apă de ploaie, ici-colo câte o vorbă aruncată. Așa că se hotărî să-și scrie o deltă a lui, pe care să i-o dăruiască apoi Ștefanei.

Așa se născuseră legendele pe care i le trimisese printr-un om care mergea acolo. Niciodată nu a știut dacă Ștefana citise acele legende sau nu. Lui îi plăcuseră. Zâmbise chiar după ce le citi în final. Apoi oftă, nici el nu știa de ce.

Lucian Strochi