DONATORII DE SUFLETE (81)

Nimeni nu mai văzuse un om tatuat așa până atunci, nici nu ştiau că există astfel de oameni care să-şi deseneze pe trup atâtea semne şi de ce să fi făcut asta, dacă ar fi fost un nume de fată, o inimă străpunsă de o săgeată, ar mai fi înţeles, mai văzuseră asemenea semne, e drept, pe copaci, dar aşa…; aşa că îl acoperiră din nou cu hainele care, ciudat, nu se rupseseră.

Când s-au hotărât să-l îngroape, trecuse şi el, ca o umbră, se oprise şi cântase la groapă ceva trist, incredibil de trist, cu sunete prelungi, prea lungi, oamenii înţeleseră că era un cântec pentru mort, aşa că, după ce plecă el, se închinaseră, de data asta şi bărbaţii.

Unii mai bătrâni îşi aminteau însă că se mai oprise o dată, atunci când murise învăţătorul cel bătrân, se oprise și atunci câteva clipe, cât pentru un cântec, la fereastra casei, tot cântec de jale.

Cei bătrâni ar fi uitat poate întâmplarea, dacă nu ar fi fost ceva ciudat cu bătrânul învăţător, care se hotărâse să-şi doneze scheletul şcolii unde predase o viaţă, vreau să-mi dau scheletul ca material didactic, şcoala e săracă, nu are bani să cumpere un schelet, aşa că îl dau eu pe al meu, rugase chiar pe o nepoată să se ocupe de asta, ştia că e aprigă şi că nu i-ar fi ieşit din cuvânt şi aşa a şi fost şi scheletul bătrânului era în laboratorul de ştiinţele naturii de cel puţin un sfert de veac. Sigur că oamenii se speriaseră la început, li se păruse ciudat gestul lui, cum să ai un schelet adevărat, erau să spună viu, în şcoală, dar bătrânul îi liniştise, scheletele nu fac niciun rău, numai oamenii vii fac toate relele şi apoi o să fiu şi eu cu copiii, în continuare, mi-au fost aşa de dragi, de aia am rămas în sat şi oamenii au trebuit să-i dea dreptate, şi, la urma urmelor, dacă fusese viu atâta timp în şcoală, acum avea şi el anumite drepturi şi ce rău poate să facă un schelet, ba mai află şi copii unde se găsesc cu adevărat oasele omului în trup, că aşa nu le vezi, învelite de carne, de grăsime şi de piele şi, mai adăugase bătrânul învăţător, eu îi văd, ei nu mă văd şi de câte ori vor face vreo năzdrăvănie, îi voi mustra, în felul meu.

Într-o zi, muzicantul dispăru. Adică nu-l mai văzuse nimeni trecând prin pădure, suind spre vârf. Poate că s-a mutat cu totul de pe aici, crezură unii. Poate că e bolnav sau chiar şi mai rău, adăugară alţii. Poate că i-a venit mintea la cap, comentară câţiva.

Poate că a fost desfăcut de vrajă, căci vrajă trebuie să fi fost cu el, înclinau din cap alţii. Poate că a pus mâna pe el o muiere şi nu-l mai lasă, rânji unul. Poate că i s-a stricat vioara şi fără vioară…, mai spusese cineva.

Le părea rău, le era chiar ciudă. Se obişnuiseră cu el, deşi n-ar fi vrut să recunoască acest lucru. Se obişnuiseră cu el, aşa cum te obişnuieşti cu un copac, cu un deal, cu un pârâu, cu un munte şi, într-o zi, vezi că nu mai e.

Adevărat era că, dacă i-ar fi întrebat cineva ceva despre el, cum îl cheamă, cum arată, cu ce era îmbrăcat, cum îi era vocea, cum îi e mersul, ei nu puteau spune aproape nimic, ca şi cum  n-ar fi fost. Poate că l-a omorât cineva, o fiară sau un om, era atât de blând, încât nici nu  s-ar fi apărat, se înfioră cineva.

Oamenii se întunecaseră. Dispariţia lui avea să fie un semn rău, cine ştie, vreun război, vreo molimă, vreo secetă, vreo iarnă grea, nesfârşită. Sau o stăpânire mai aprigă, mai amară.

Doar o femeie zâmbi, ascunzându-şi cu greu zâmbetul într-un colţ de batistă.

Mărturisi, în focul dragostei, ibovnicului, într-o noapte de iarnă, când iarăşi se deschiseseră cerurile şi stelele picurau de parcă erau o ploaie bogată şi strălucitoare: „Eu l-am văzut ultima. Eram şi eu aproape de vârf. Avea aripi. Arcuşul şi vioara i se preschimbaseră în pene şi aripi. Avea aripi, aşa cum au îngerii. S-a ridicat, bătând de câteva ori cu aripile aerul, a plutit, s-a rotit de vreo două ori deasupra pădurii, mă mir că nu l-aţi văzut, şi a dispărut.”

Oamenii vorbeau: „Cum să crezi în spusele unei femei? Unele, cum văd un bărbat, zic că e înger.”

 

M-AM ÎNTREBAT DE CE POMENESC ATÂT DE PUȚIN DE CELĂLALT NUME AL MEU, EUGENIU. RĂSPUNSUL E SIMPLU: PENTRU CĂ ȘTIAM NEDREPT DE PUȚINE LUCRURI DESPRE EL.

Apoi am aflat că Eugeniu  (Eugen, Evghenie, Evghenii) a viețuit în cetatea Trapezuntului, spre sfârșitul secolului al III-lea.

A fost perioada cea mai sălbatică, a persecuțiilor incredibile împotriva creștinilor. Guvernatorii Capadociei și Armeniei, Lisie și Agricola, au pus în aplicare decretul odios prin care au fost uciși toți creștinii. În ianuarie 290 a început martiriul lui Eugeniu și al celorlalți atleți din preajma sa (Candid, Valerian și Aquila).

Au fost pârâți de locuitorii Trapezuntului tiranului Lisie, că predică cuvântul Celui Răstignit.

Au fost prinși întâi Candid și apoi Aquila și Valerian. Toți trei și-au mărturisit credința. Au fost biciuiți și torturați, iar apoi au fost aruncați în temniță.

Sfântului Eugeniu, care stătea ascuns într-o peșteră din pădurea din apropierea cetății Trapezuntului, i s-a arătat Însuși Hristos care l-a îndemnat să iasă la lumină și să-și mărturisească credința.

Sfântul a înălțat cântări de slavă lui Dumnezeu și a fost auzit de o femeie care trecea prin pădure adunând lemne. I-a auzit cântările și rugăciunile, a alergat tulburată în cetate și i-a spus asta  guvernatorului.

Sfântul a fost astfel prins, închis în temniță, unde a stat o noapte întreagă în rugăciune. A doua zi, a fost dus în fața lui Lisie, căruia i-a mărturisit că este creștin. Lisie îl sili să aducă jertfe zeilor păgâni dacă vrea să scape cu viață.

Eugeniu acceptă și îl urmă pe Lisie la templul păgân, împreună cu o mulțime uriașă de oameni. Sfântul se roagă lui Hristos și mulțimea vede înfricoșată cum trei statui păgâne să sfărâmau „ca nisipul, ca pulberea, ca praful drumului”.

Demonii din cetate se rugau lui Eugeniu să nu-i alunge din cetate. Lisie, aparent netulburat, îi cere lui Eugeniu să aducă jertfe zeilor păgâni. Sfântul, defăimând păgâneasca închinare la idoli, refuză să aducă jertfele și biruind chinurile care au urmat, rămâne neclintit în dreapta sa credință. Atunci guvernatorul poruncește să fie încins un cuptor mare, iar cei patru atleți ai lui Hristos sunt aruncați pradă flăcărilor.

Dar Îngerul Domnului răcorește în chip minunat focul înfricoșat și, când prigonitorii au sosit la locul martiriului, i-au găsit pe cei patru vii și nevătămați.

Văzând această adevărată minune, prigonitorii au trecut la creștinism. Lisie poruncește tăierea capetelor celor trei atleți și hotărăște răstignirea lui Eugeniu.

Era de fapt, a doua mea răstignire. A treia avea să fie după aproape 2000 de ani…

Candid, Valerian și Aquila au fost decapitați și capetele lor zdrobite până la nerecunoaștere. Dar trupurile lor au fost luate pe ascuns de evlavioși și, minune, trupurile s-au închegat așa cum fuseseră ele la început și au putut fi îngropate, cu deosebită cinste, în locul de origine al fiecăruia dintre ei.

Eugeniu, care se afla răstignit pe cruce, s-a izbăvit cu ajutorul Îngerului și rănile sale s-au vindecat de parcă n-ar fi fost. Văzând asta, Lisie a poruncit să i se taie capul, pe 21 ianuarie 290.

Moaștele sale au fost luate în taină și îngropate aproape de locul martiriului, iar tot acolo, peste ceva vreme, s-a ridicat o biserică a ponților, care îi poartă numele.

Femeia care îl pârâse a înnebunit, visându-i mereu capul înconjurat de raze. Părea când o lună încercănată, când un soare trist.

Și femeia s-a sinucis, spânzurându-se de o cruce imensă, aflată la intrarea în oraș.

Și-a mărturisit în acest fel atât dragostea pentru sfânt, cât și dorința de a fi mereu aproape de el.

Iar sfântul Eugeniu a făcut multe și neasemuite minuni, consemnate toate de Ioan Xifilinos în condicele Mănăstirii Dionisiou.

În această mănăstire de pe Sfântul Munte, pomenirea Sfântului Eugeniu se face fără întrerupere din anul 1375 și până azi, de două ori pe an, de 21 ianuarie, ziua martiriului, cât și pe 24 iunie, ziua nașterii sale.

Lucian Strochi