Ștefan ajunsese „la bălți”,  nu pentru a-i ajuta pe oameni să se însănătoșească, să se înzdrăvenească, ci pentru a-i ajuta cu slujba de înmormântare.

A stat acolo mai bine de trei săptămâni și a participat la îngroparea a sute de morți.

A ținut mai multe slujbe de înmormântare decât în tot cursul vieții sale de până atunci. Era atât de obosit, încât ajunsese să țină slujba și în somn.

Nu a uitat niciodată că oamenii erau înspăimântați nu atât de moarte, de murit se moare mereu, în fiecare zi, fiecare moare odată și odată, cât de Apocalipsă.

Pentru că în Apocalipsă nu doar mori, ci ești și pedepsit. Sau cel puțin așa credeau ei, atunci și acolo.

Era vremea să se întoarcă acasă. Acumulase în el atâta oboseală, încât era convins că, dacă ajungea acasă, avea să doarmă neîntors, zile și nopți la rând.

Pe drumul de întoarcere se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi întâlnit ciuma. Fusese lepra, apoi holera, nu putea urma decât ciuma.

Își aminti. Vorbise odată în biserică despre ciumă. Și asta dintr-un motiv destul de ciudat: patru copii spânzuraseră într-un nuc câteva pisici.

Când au fost întrebați de ce au făcut asta, au spus că așa au citit, că pisicile sunt uneltele vrăjitoarelor și ale Diavolului. Așa că le-au pedepsit.

Drept urmare,  Părintele a simțit nevoia să vorbească despre pisici în biserică.

Putea să vorbească despre importanța pisicii în Egipt sau despre modul cum pisica ne vindecă de anumite boli. Nu a făcut-o.

A vorbit despre un episod petrecut în vechime. Într-un mare oraș medieval, pisicile se înmulțiseră foarte mult. Cineva, cu inima haină și fără minte, a spus că pisicile trebuie să fie exterminate. Au fost omorâte mii de pisici: înecate, sfâșiate de câini, spânzurate, arse.

Câteva zile a fost liniște în oraș. Apoi au început să apară șoarecii și șobolanii. Nu mai avea cine să-i vâneze. Căci pisicile fuseseră exterminate. Și după moarte, s-au răzbunat.

Nu se știa de ce mor cu sutele șobolanii. Apoi s-a descoperit că de la ei, de la șobolanii morți, prin pișcătura unui banal purice, omul se infecta și căpăta o boală cumplită.

I-au spus ciumă, pestă, boală neagră. Un ucigaș tăcut, dar eficace.

Oamenii se îmbolnăveau brusc, aveau febră, dureri de cap, de articulații, stare de slăbiciune până la pierderea cunoștinței.

Apoi apăreau umflături în zona gâtului, a ganglionilor limfatici, în zona axilelor, tumefierile ajungând până la 10 cm lungime. Se produceau hemoragii în țesut și umflăturile căpătau o culoare albastră și apoi neagră, ulcerând purulent.

Peste jumătate dintre oameni mureau. Dar ultima formă a bolii, cea septicemică este îngrozitoare.

În 36 de ore cel mult, mor toți cei bolnavi.  Interesant este că numele de pestă înseamnă în latinește epidemie, astfel vorbindu-se  despre faptul că boala este extrem de contagioasă, luând forme pandemice. De vină e bacteria Yersiria pestis.  Și acum, anual sunt mii de cazuri în toată lumea.

Dar cele mai cunoscute pandemii au fost cele din Atena (430 î. H.), cea numită Ciuma lui Iustinian (541-542), Moartea neagră din Europa secolului XIV, Marea ciumă de la Londra din 1665-1666 (atunci s-a spus că e și mâna diavolului, căci 666 e cifra lui, a Fiarei), Marea Ciumă din 1738 și cea din 1855.

S-au întâmplat multe lucruri incredibile, mai ales în Evul Mediu: case incendiate – dacă locatarii erau ciumați sau doar suspecți de boală; ușile erau bătute în cuie și închise cu bârne de lemn; se ungeau ușile și ferestrele caselor cu vopsea albă și oricine avea dreptul să-i omoare pe cei din case; morții erau cărați cu căruțele, dar adesea mureau și căruțașii, câte și mai câte…

Oamenii purtau ciudate costume de protecție, pelerine, măști cu cioc de pasăre, purtau un toiag care să-i apere de ciuma care li se părea că e un animal sălbatic…

Și românii au avut o ciumă „celebră”, Ciuma lui Caragea, dar nu se știe cu exactitate câți oameni au murit atunci. Se pare că numai în București au murit peste 90.000 de oameni, câte 300 pe zi. Ciuma a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea, în 1812. Au urmat cutremure și inundații. O domnie cu adevărat blestemată. Oamenii își ieșiseră din minți. Se comiteau tâlhării și violuri. Cei scăpați de ciumă îi amenințau pe cei sănătoși cu contaminarea, aruncând spre ei „haine îmbibate cu microbi”.

Oamenii credeau că scapă, bând în cantități uriașe alcool. Au apărut vracii care promiteau că îi salvează pe ciumați dacă aceștia atingeau o broască țestoasă (contra cost, desigur).

Au apărut și cioclii, adevărați teroriști care jefuiau morții, dar nu ezitau să-i omoare și pe cei încă în viață. Culmea, Medicul Șef al Bucureștiului, cel care a înființat în 1813 Spitalul Filantropia tocmai din cauza ciumei, doctorul Constantin Caracaș, a murit câțiva ani mai târziu de …holeră.

„Dar ciuma apare și în Noul Testament…”

Aici Părintele se opri o clipă, aparent pentru a-și trage sufletul. Observă reacția enoriașilor. Erau numai ochi și urechi. Așa că se simți încurajat să continue:

„Cei patru călăreți ai Apocalipsei sunt înfățișați în ultima carte a Noului Testament, Revelația lui Iisus Hristos,  după Ioan de Patmos, capitolul 6, versetele 1-8. „Mielul lui Dumnezeu/Leul lui Iuda (Iisus Hristos) deschide primele patru din cele șapte peceți, fiecare pecete invocând patru călăreți care călăresc patru cai de culori diferite; alb, roșu, negru și verde palid. ” Cei patru călăreți ar simboliza Ciuma (pe calul alb), Războiul (pe calul roșu), Foametea (pe calul negru) și Moartea (pe calul verzui).

Cei patru cai aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi.

„Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb, Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruie”.

Apoi Ștefan le vorbi despre peceți și, spre sfârșit, îi îndemnă să fie uniți, să lase la o parte vrajba, nedreptățile și tot ce tulbură liniștea sufletului.

Își continuă drumul spre casă și intră într-un sat pe înserate.

Era foarte obosit, ar fi vrut să intre într-un han să mănânce și să bea ceva, eventual să se  și odihnească o noapte.

Dar satul părea pustiu, mai mult, părăsit.

Fusese atins de o molimă stranie, de parcă venise o tornadă uriașă, care răpise oamenii, ducându-i în cele patru vânturi,  .

Sau un foc ciudat, fără flacără și fum, fără strălucire, dar care ardea totuși.

Apoi începu să vadă și oamenii: temători, fiindu-le parcă frică și de umbra lor, mascați, ca și cum nu ar mai fi avut dreptul să respire și mai ales să vorbească.

Păstrau între ei o distanță de aproape doi metri; aveau, asemenea fiarelor, nevoie de o distanță de apărare, de securitate, de protecție, de parcă, dacă s-ar fi apropiat mai mult, ar fi fost  electrocutați de un  arc voltaic.

Își aduse aminte de o carte pe care o citise în adolescență și care îl impresionase profund: în carte se vorbea despre acele catastrofe care ar putea distruge viața de pe pământ.

Era vorba de moartea Soarelui, de ciocnirea Pământului cu un asteroid uriaș, dar și de întâlnirea cu o cometă.

Acea cometă putea fi formată dintr-un gaz toxic, otrăvitor, cum ar fi cianura, sau pur și simplu ar fi fost lipsit de oxigen.

După cum, într-o altă ipoteză, cometa ar fi adus din alte lumi, o bacterie ucigașă, pe care oamenii nu puteau s-o distrugă, să o potolească, să o îmblânzească.

Lucian Strochi