Avea impresia că, fără știrea lui, o asemenea cometă traversase pământul. Găsi în drumul lui animale moarte: porci, câini, pisici, cai, vite…

Dar și fiare alungate din păduri: vulpi, iepuri, veverițe, pisici sălbatice, lupi, urși, mistreți, căprioare, râși. Din cer cădeau cu zgomot păsări: vrăbii, rândunici, porumbei, dar și bufnițe,  cocori, ulii, ciori, prăbușindu-se pe câmp, pe drumuri, în copaci sau în ape.

Copacii erau și ei răsuciți, își pierduseră frunzele, păreau mâini torturate, răsucite la spate.

Văzu totuși oameni. Dar nu știa dacă nu cumva acei oameni nu erau decât umbrele lor, dacă nu erau fantome, strigoi, moroi, duhuri rele, proiecția unei lumi care dispăruse în tăcere.

Ștefan avea nevoie de cuvânt și își reaminti cuvintele de început:

„La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.”

Și astfel îmbărbătat, merse mai departe gânditor, luminos.

 

AM AJUNS CÂT AM PUTUT DE REPEDE LA PEȘTERĂ. LUMEA ERA ÎNCĂ ÎNSPĂIMÂNTATĂ, CONFUZĂ, BUIMACĂ, NIMENI NEȘTIIND ÎNCOTRO S-O APUCE.

Curios, oamenii nu se tem de primul cutremur, cel mai puternic adesea, ci de replici. Și asta e, până la urmă, explicabil. Ce a fost a fost, a trecut, inclusiv spaima.

Dar nu știi câte replici vor urma, cât de puternice vor fi și ce efect cumulat vor avea, mai ales dacă deja clădirile sunt șubrezite.

Alergam, urcam cu sufletul și cu genunchii la gură. Poate că speram că îl voi găsi în viață, deși eram aproape sigură că nu mai era acolo. E greu de spus ce gândeam atunci, dacă, într-adevăr, mai gândeam.

Am zâmbit, mă crezusem, câteva clipe, Ana lui Manole. Când am ajuns la peșteră, am observat imediat dezastrul. Peștera, atât de frumoasă, cu stalactite și stalagmite albe, strălucitoare, părea acum un cimitir din care mai rămăseseră, dezvelite, dezgropate, oasele.

Nu eram singură. Se mai afla în acel loc un bărbat la care era mediu totul: înălțimea, vorba, tăcerea, privirea.

– Ați venit? Vă așteptam. Și mi-a întins, teatral și hieratic, sulurile. Două suluri, așa cum trebuie să fi fost scrierile în vechime de la Khirbet Qumran, adică pe o hârtie cerată ce imita pielea tăbăcită și papirusurile.

-Numai acestea au fost?

-Nu, dar celelalte mă privesc pe mine.

Mi-a spus-o tăios, categoric.

-Dar câte au fost?  am întrebat, arătând spre suluri.

– O sută, exact o sută. A câte o mie de gânduri fiecare. Peste o sută de mii de rânduri. Eu v-am dat câteva sute doar cu litera „A” și câteva sute cu celelalte litere. Așa, ca să aveți o idee…

-Și cu restul ce faci? Le donezi unei biblioteci?

-Nu, nici vorbă, am primit poruncă de la Părinte să le ard.

-Și asta vei face?

Am încercat să-l înduplec cu bani. Nici nu a vrut să audă:

-Doamnă numele meu e Titus. Unii spun că asta înseamnă „porumbel”, alții că ar veni de la „a apăra, a păzi”. Eu sunt paznicul manuscriselor. Manuscrisele de la Grota Moartă. Așa ar fi trebuit să le cunoască oamenii.

-Îți dai seama cât de mult se pierde prin arderea lor? E ca și cum ai da foc unei părți din biblioteca din Alexandria.

-Știu, eu mi-am petrecut ani buni citindu-le.

-Și atunci cum poți să le arzi? 

Uneori  lumea nu e pregătită să poată primi ce i se oferă. Veți judeca singură după ce veți citi tot ce v-am dat. A fost, repet, dorința Părintelui.

-Dar sunt peste o sută de mii de gânduri. Cât Ramayana, cât Mahabharata.

Mi-am adus aminte brusc de o afirmație halucinantă: noi, oamenii, de-a lungul timpului, am salvat din scrierile anticilor greci doar o pagină din două sute.

E ca și cum, dintr-un roman de patru sute de pagini, ar rămâne doar două.

M-am gândit apoi la afirmația lui Titus: Lumea nu e pregătită să poată primi ce i se oferă.

I-am cerut o favoare: să asist și eu la arderea cărților. Spre surprinderea mea, a acceptat.

Focul a ars mocnit, nu cu vâlvătaie așa cum m-aș fi așteptat.

O clipă am avut senzația că focul citește tot ce arde.

Apoi că, de fapt, pentru a câta oară, Ștefan se întrupchipa în pasărea Phoenix. Numai că acum îi ardea sufletul, nu trupul.

Gândurile trosneau ca vreascurile. Hârtiile aproape că nu scoteau fum. Cu ele ardea și o parte din sufletul meu.

Apoi am înțeles și m-am luminat și i-am dat dreptate lui Titus: Părintele se izbăvea abia acum de greul păcat pe care îl purtase toată viața.

Voise cândva să moară pe rugul propriei biserici. Nu reușise. Acum gândurile îi ardeau pe rug. Mă așteptam ca de undeva, din adâncul fostei peșteri, să aud un imn, o odă, un cântec de slavă.

Și atunci, privind flăcările, mi-a trecut un gând nebun: voi strânge cenușa tuturor cărților. Și poate că adevărul lor, rândurile, cuvintele, gândurile, vor putea fi citite ca într-un palimpsest.

M-am gândit apoi la urna fetei mele, apoi la urna gândurilor lui. Dar fata nu eram decât eu, surprinsă, venită într-o altă dimensiune. Așa că cenușa noastră comună ne va salva, pentru a câta oară.

Oare câte dintre rândurile acelea care ardeau erau și ale mele? Poate că voi reuși să descifrez cele scrise, măcar o parte. Și dacă nu?

Cu siguranță că el mai trăia. Poate chiar în această lume. Eram sigură că îmi va vorbi despre aceste texte antume devenite postume. Nu el, ci rândurile, gândurile, cuvintele, literele devenite postume. Am strâns cu grijă cenușa. Mi-am adus aminte de o sintagmă celebră cândva: aurul cenușiu. Acum chiar vedeam acel aur.

N-am putut să car toată acea cenușă. Ar fi însemnat câteva roabe. L-am rugat pe Titus să păzească el cenușa până când mă voi întoarce cu ajutoare. A acceptat. Până la urmă am dus-o pe toată în grădină. Am vrut s-o citesc, dar n-am reușit. În acea grădină am pus câțiva puieți de mesteacăn.

Mestecenii erau copacii lui preferați. Mi-a povestit odată că, atunci când era mic, văzând mestecenii, amestecul acela neobișnuit de alb cu negru, a crezut că mestecenii cresc din cărți. Din cărți îngropate. Sămânța mesteacănului trecea prin cărți și lua albul hârtiei și negrul literelor.

Spre surpriza mea, toți puieții s-au prins.

Apoi am citit ce îmi dăduse Titus. Mai întâi gândurile, cugetările, aforismele care începeau cu litera A. Erau mai mult de cinci sute, mai exact 608. Întâmplare sau ceva ezoteric? Greu de spus. 6 e spirala întoarsă, 0 însemnă împlinirea, sfârșitul, iar 8 e cifra timpului și a infinitului.

Am renunțat să caut alte înțelesuri și m-am concentrat pe text. Erau puse exact în ordine alfabetică.

Nu știu de ce, am simțit nevoia să le copii. De mână, de parcă le-aș fi gândit și scris eu. Iată-le:

□ A abandona este o recunoaștere: nu că nu poți termina un lucru, ci că nu trebuie să-l începi.  □ A abandona înseamnă a aprecia greșit de la început. Resursele fizice și psihice nu prea mai au importanță. □ A abate lumina nu înseamnă a o învinge. □ A abdica înseamnă adesea a renunța la ceea ce nu ai avut niciodată. □ A abdicat de la funcția de om și a rămas cu demnitatea de maimuță. □ A aburi nu înseamnă a scoate aburi, ci a băga în ceață. □ A abuzat de răbdarea îngerilor și aceștia s-au răzbunat, nemurindu-l. □ A aflat că Dumnezeu se ascunde în lucruri, dar nu știa în care dintre ele. Așa a început să colecționeze cât mai multe. Și așa s-a ajuns la Muntele de Pietate. □ A ajuns celebru pentru că a avut inteligența de a se poza numai cu celebrități. □ A anticipa greșelile sau mutările adversarului e o mare greșeală. Adversarul e și el om și poate gândi uneori contradictoriu. Și atunci tot ce ai anticipat corect se prăbușește. □ A asculta de cineva e una, a asculta pe cineva e alta. □ A avea replică nu înseamnă neapărat că ești un mare actor. □ A avea viziuni nu înseamnă a avea halucinații, ci doar posibilitatea miraculoasă de  a-ți urma calea. □ A avut abilitatea să-și transforme viciile în servicii. □ A avut un accident în trafic. În traficul de influență. □ A băut atât de multe pahare, încât are în bar o strană doar a lui. □ A călători înseamnă a iubi cele două axe importante ale acestei lumi: istoria și geografia. □ A căuta nemurirea e o pierdere de vreme. Asta și pentru că nemurirea vine după moarte. □ A câștiga la loteria vieții e la fel de rar ca probabilitatea de a fi lovit de un fulger.□ A cita din autori iluștri înseamnă că ei pot avea eventual dreptate, nu și tu. □ A citi este cel mai nobil furt, adesea nepedepsit. □ A compătimi trebuie să rămână un verb doar la diateza activă. Celelalte diateze sunt, pentru un individ, insuportabile.  □ A confundat aura cu aureola și cu aurora. □ A crea înseamnă a fi egalul lui Dumnezeu. Noroc că nu ține prea mult această egalitate. □ A crede înseamnă a concilia raționalul cu iraționalul. □ A crezut că a scris versuri înălțătoare, doar pentru că a folosit o pană de gâscă. □ A crezut că dacă își conservă poezia în alcool, versurile sale vor rezista mai mult. □ A dat foc templului ca să ajungă celebru. Mai bine ar fi citit o bibliotecă. □ A deveni nu e doar un verb copulativ, ci în primul rând unul durativ. Asta dacă nu cumva e vorba de un miracol și de o metamorfoză. □ A deveni nu este doar un verb copulativ, ci unul existențial. □ A devenit serios și sobru pentru că nu avea altă soluție.  □ A evita nu înseamnă a ceda sau a amâna, ci doar a aștepta un moment favorabil pentru atac. □ A existat drumul mătăsii, a existat drumul porțelanului, chiar și drumul vinului. Nimeni nu a identificat încă drumul cuvântului. □ A face oricând ceea ce vrei este un semn al libertății, dar și al unui spirit mărginit. □ A face trotuarul pare un lucru rușinos. A face numai borduri e mult mai onorabil și mai profitabil. □ A făcut avere, amanetând timpul. □ A fi casnic poate fi o virtute sau un defect capital. □ A fi devotat înseamnă a fi (puțin) devorat. □ A fi ecumenic sau a fi ateu e cam același lucru. Ca într-o crimă unde nu poți afla cine e autorul pentru că nu ai niciun bănuit sau prea mulți. □ A fi fidel în dragoste e ca și cum ai mânca zilnic aceeași ciorbă, în prima zi, e drept, excelentă. □ A fi influențabil nu e totuna cu a fi sensibil. □ A fi însurat înseamnă a fi încătușat cu o cătușă de aur: inelul. □ A fi limitat poate fi un lucru de ispravă. Cu condiția să-ți cunoști și să-ți respecți nu doar limitele, ci și vecinii. □ A fi neștiutor nu înseamnă neapărat a fi nevinovat. □ A fi nobil înseamnă a avea sângele albastru al Patriei. □ A fi om este cel mai greu lucru pe care și l-a propus până acum natura. □ A fi om normal e o iluzie. □ A fi optimist e la fel de indecent cu a fi pesimist. Cine îți dă dreptul să ieși din front și să părăsești formația? □ A fi prieten cu timpul e o dovadă de înțelepciune. A supune timpul e prima probă a geniului. □ A fi sensibil nu înseamnă a suferi, ci a percepe nuanțele. □ A fi sigur poate fi un lucru foarte comod, dar nu pentru multă vreme. □ A fi sincer până la capăt e aproape imoral. □ A fi stăpânul sentimentelor tale nu înseamnă că ele    ți-au devenit sclave, ci că tu ești mai puternic. □ A fi și a avea nu sunt doar verbe auxiliare. □ A folosit toate atributele cu subiect și predicat. □ A folosit toate cuvintele din opera lui Dante. A rezultat Divina Tragedie. Adică nisip de litere. □ A fost condamnat pe viață, cu îndeplinirea tuturor dorințelor. Se spune că s-a sinucis în închisoare. □ A fost dată o lege a nucului. Se așteaptă și o lege a cucului. □ A fost în viața lui de câteva ori generos. Din greșeală. □ A fost odată sincer. A fost odată ca niciodată. □ A fost odată, ca niciodată… Basme! □ A fost operat de singurul lucru important care îi rămăsese: propria sa conștiință. Acum e în convalescență, iar peste o săptămână va fi perfect vindecat. □ A fost pedepsit să ajungă în paradis, dar acolo să stea într-o carantină veșnică. □ A frauda înseamnă a fura elegant.□ A greși e omenește, a ierta e divin. □ A greși e omenește. A persevera în greșeală e sublim. □ A greși e omenește. Ba nu, e chiar divin. – îți șoptește diavolul.□ A ierta înseamnă putere. A uita înseamnă religie.□ A ierta un vinovat înseamnă automat a condamna un nevinovat.□ A iubi rațiunea e un nonsens, întrucât adevărata iubire se bazează tocmai pe absența rațiunii. □ A împărtăși înseamnă a înmulți, nu a împărți.□ A înfrumuseța natura e cea mai oribilă operație cosmetică. E ca și cum ai ruja o copilă de șapte ani. □ A îngenunchea și a te ruga înseamnă o gimnastică a spiritului.  A face genuflexiuni însemnă o gimnastică a trupului. □ A jura pe Dumnezeu când știi că nu ai dreptate, înseamnă de fapt a-l înjura. □ A luat medalia de aur la un Mare Salon de Inventică: a convins juriul că a reușit să congeleze timpul. □ A mânca din aceeași oală, nu e doar o dovadă de sărăcie, ci poate fi și una de dragoste. □ A mirosi o floare e la fel de impudic cum ar fi să privești peste gard o femeie care se dezbracă pentru a intra în piscină. □ A mulge nori pentru o căldare de apă. Un posibil proverb. □ A murit epuizat de propria sa putere. Nu s-a gândit o clipă că ar putea să o împartă și la/cu alții. □ A murit sufocat de prea mult bine.

Lucian Strochi