Au trecut ani, Gheorghe s-a însurat şi are un băiat pe care îl cheamă tot Gheorghe şi pe care îl strigă rudele ca pe el, adică Gigi, Gicu, George sau chiar Gheorghe. M-am întrebat adesea de ce a plecat, odată cu îngerii, Ştefan. Pentru că avea un nume predestinat? Sau pentru că pentru el se deschiseseră, ca un suprem privilegiu, cerurile? Sau pentru că îl blestemase vreo fată tristă  şi prea mânioasă atunci, în noaptea aceea înaltă şi singură ?

Au trecut anii şi peste mine. „…Florile dalbe, flori de măr…”

Şi au mai colindat, în fiecare an, copii cuminţi şi prieteni adevăraţi…

Iar eu, atunci când Ianus îşi întoarce faţa spre mine, la cumpăna dintre ani, mă tot întreb dacă Ştefan a ales îngerii sau îngerii l-au ales pe Ştefan?

CRED SINCER CĂ NE IUBIM DINAINTE DE A NE FI DESCOPERIT BĂRBAT ȘI FEMEIE. CRED CĂ SUNTEM DOUĂ TULPINI ALE ACELUIAȘI TRUNCHI SAU TRUP. NU ȘTIU DACĂ EU SUNT VLĂSTARUL TĂU SAU TU VLĂSTARA MEA.

Sau poate că ne-am născut împreună, din apă, din foc, din aer și din tină. Adică din lumină.

Cred că suntem o funie împletită a timpului. Sau, împreună, ținem, ca pe o jerbă, funia sau funiile împletite ale timpului.

Dacă ar fi să avem un semn, el ar trebui să fie cel al infinitului, care se răsucește și curge, pentru a nu se întâlni niciodată cu el însuși. Unii îi spun inelul sau banda lui Möbius. Nu putem trece dintr-un spațiu în alt spațiu, dintr-un timp în alt timp. Sau dimpotrivă, nu putem rămâne în același spațiu și în același timp.

Mergem pe același drum, spre infinit. Nu știm nici de unde venim, nici unde ne ducem.

Suntem într-un somn etern sau de-abia acum ne-am trezit?

Uneori cred că ești proiecția mea ideală despre o iubire ideală, absolută.

Alteori cred că sunt visul tău, divin și păgân, întrupchiparea ta.

Semnul de recunoaștere, pecetea, e sărutul.

De aici începe totul. Ai hotărât să fiu prințul tău, un cavaler în armură. Dar armura ta cea mai de preț e făurită din săruturile tale, zale de foc, de apă, de pământ și de aer. O îmbrac și sunt nevăzut, invincibil, îndrăgostit, generos.

Nu știu când ne-am ivit în lumină. Suntem oare fii plantelor? Căci ele pleacă din  întuneric și răzbat în lumină.

Ne iubim, ne iubim tot timpul. E rostul nostru, singurul rost. E rostuirea noastră, singura rostuire. E rostirea noastră, singura rostire.

Iar taina nunții se vrea o inițiere, un început.

Dar de unde începem, de unde ne-am început?

Ne-am desprins ca dintr-o magică oglindă.

Mi-ai cerut să te port în brațe, ca pe o jertfă, ca pe o pradă, ca pe o podoabă.

Așa cum pășim printre spații spre altarul unirii noastre veșnice, formăm limbile singurului ceas cu adevărat viu.

Nu știu care ți-e numele, care mi-e numele. Poate că atunci când ne vom cunoaște sau recunoaște ne vom boteza. Noi înșine. În apă și vom fi fiii ei. În foc și vom fi fiii lui. În pământ și atunci ne vom naște ca oameni, ca trupuri. În aer și atunci ne vom naște ca suflete. Când ne vom uni, se vor uni toate elementele primordiale. Nu vom avea copii sau poate vom avea mii de copii.

Nu știm încă ce înseamnă a muri. Poate vom învăța cândva și asta. Și nu cunoaștem tristețea sau bucuria sau tot ce se crede că ar fi umbră a sufletului sau a trupului.

A trebuit să devenim oameni. Dar pentru asta trebuia să descoperim simțurile și cu ele să cucerim apoi lumea.

La început au fost culorile. Adică lumina despicată. Un evantai de culori. Strâns, evantaiul  era lumina fără culoare, străvezie. Desfăcut, era curcubeul. Dar parcă ar fi avut nevoie de lacrimi. De lacrimile cerului, se înțelege.

Când se roteau, culorile înspăimântate se refugiau în alb. Când se strângeau în ele, unele peste altele, deveneau negru. De aceea, negrul și albul nu sunt culori.

Apoi s-au născut ochii. Poate că nu erau decât lacrimi înghețate, refugiate sub sprâncene, în cuiburi de neliniști.

Altădată am crezut că a pogorât din ceruri o pasăre măiastră și m-a ciugulit de două ori; și de atunci văd.

Și am văzut-o: era frumoasă, învelită în toate culorile.

I-am spus Pasărea Paradisului. Nu știam dacă e pasăre și dacă trecuse în zbor prin grădinile raiului.

Sau poate că creierul a vrut să cunoască mai mult și ochiul nu e decât o prelungire a lui.

Apoi au venit fulgerele. Brăzdând cerul. Atât de multe, încât ne zbăteam între noapte și zi. Și fulgerele erau râuri de foc. Sau gândurile noastre. Nu ne temeam de ele, chiar dacă din când în când incendiau păduri.

Și noi am învățat să prelungim fulgerele în focuri. Le-am hrănit mereu cu vreascuri. Dar odată cu lumina a venit și căldura. Priveam flăcările și ne întrebam ce vor să ne spună. Nu puteam ști, pentru că încă nu descoperisem cuvântul. Nu fusese cioplit de către sunet.

Culorile au prins să se rotească, să se amestece între ele. Și așa am început să se întrupchipeze forme ciudate, despre care nu știam nimic, pentru că nu aveau timp, se nășteau mereu, proaspete, în fața noastră.

Nu aveau nici contururi, așa cum nu au nici apa, nici focul, nici aerul și nici pământul.

Nu ne vedeam nici pe noi. Pentru că nu aveam tipare, nu știam de unde am plecat și unde vom ajunge.

Au apărut alte culori, nemaivăzute, crescute din tulpina celorlalte, purtând vag amintirea lor.

Și culorile erau în mii de nuanțe și fiecare ochi vedea mereu alte și alte nuanțe. Încercam să ne găsim o culoare anume. Am fost roșii, verzi, albaștri. Am încercat felurite culori.

Dar am rămas așa, de la începuturile lumii: albi, galbeni, roșii, negri, maronii.

Și pentru a vedea lucrurile, formele, contururile, limitele, am început să colorăm munții, dealurile, câmpiile. Am încercat să colorăm și apele, dar ele au fost mai puternice decât noi și au rămas așa cum fuseseră de la început, străvezii. Nici aerul nu s-a lăsat colorat. Doar norii, dar asta numai vremelnic și nereușind să le dăm o formă anume.

Lucian Strochi