Apoi am descoperit strălucirea. Uneori atât de puternică, încât nu o puteam privi, deși am încercat să o facem ghem și să o numim soare. Dar ghemul s-a deșirat și ne-a trimis înapoi lumina. Am încercat să facem luna, dar strălucirea ei era mai slabă și lumina ei nu reușea să ucidă întunericul.

Am descoperit oglinda, încercând să ne ascundem după strălucirea ei. Dar ea s-a ferit de noi și ne-a îngăduit doar să ne privim cum nu o făcuserăm până atunci. Am încercat să transformăm apele în oglinzi, dar n-am reușit decât cu apele leneșe, adormite. Și nu pentru multă vreme.

Ne-am înveșmântat noi înșine în lumină, dar lumina nu a stat, a ezitat doar acolo unde erau capul și ochii și au rămas, ca mărturii, aureolele sfinților.

Și a mai rămas o lumină, nesupusă, nemărginită, dincolo de spații și de timpuri, de puterea noastră de înțelegere. Nu știam ce e, cum e, dacă e, bănuiam doar că trebuie să existe, ca o rădăcină din care se hrănea arborele luminii.

Iar noi nu eram decât frunzele, florile și mai rar fructele acelui arbore al luminii.

Dar nu toate lucrurile iubeau lumina. Așa că au început să se ascundă de ea. În crăpăturile pământului, în peșteri, în gândurile întunecate ale oamenilor și fiarelor, în ape adânci, în pieptul munților.

Lumina însăși a început să creadă că ea nu poate trăi decât dacă are o umbră. Care s-o apere, să-i dea contur, cheag, formă. Numai că lumina nu are umbre. Și atunci lumina a trebuit să se refugieze în suflet.

Pentru că sufletul este singurul lucru, în afara luminii, care nu are umbră.

Și, ajunsă în suflet, lumina s-a contopit cu sufletul și acum noi nu mai știm dacă lumina e suflet sau sufletul e lumină.

Iar întunericul, mai greu decât lumina, s-a lăsat în jos, întemeind și el o împărăție. Îi spunem iad, infern, celălalt tărâm sau cum vrem să-i mai spunem, tocmai pentru că nu știm nici ce e, nici unde e, nici de când e.

Lumina s-a refugiat mai întâi în icoane. Se luminau la față sfinții și sfintele, mucenicii și mucenițele, martirii și martirele, îngerii, Maica Domnului, Iisus. Ca niște ferestre tăiate în lumină, nu și în ziduri sau pereți. Apoi au venit meșteri vestiți, zugravii de subțire, ce știau să amestece lumina cu culorile, să prindă în ochi și în inimi, pe chipuri și chiar pe trupuri,  strălucirile.

Și culorile se refugiau în falduri, în cruci, în arbori, în povești pe care nu se știe cine le povestea și cine le asculta.

Păreau paginile unei cărți minunate, fără început și fără sfârșit, fără să se știe cine a scris-o și cine a citit-o pentru prima dată și cui.

Apoi oamenii s-au împărțit între ei. Au ales cerul, apele și pământul. Cei care au ales cerul, s-au numit zei. Erau tot oameni, dar au primit blestemul să fie nemuritori. Și, între ei, cel mai puternic era stăpânul fulgerului, adică stăpânul luminii.

Alți oameni s-au refugiat în ape și s-au preschimbat în pești, în delfini, în alte făpturi ale mării, între care stelele de mare; din acestea    s-au tras mai târziu ultimii oameni care au revenit pe uscat.

Iar cei care au ales lutul, pământul adică, au fost numiți pământeni. Și pământul era al lor: numai că trebuia iubit, ca să-i iubească.

…Sunt mituri și cele mai frumoase sunt cele ale popoarelor mării și ale insulelor.

Și așa a fost descoperită sămânța și Geea a devenit femeia absolută, Atoatenăscătoarea. Căci din ea se zămisleau flori și copaci, ierburi și fiare, oameni și păsări, gâze și târâtoarele de tot soiul.

Apoi pământenii au vrut să ajungă la zei. Și unul dintre ei, Prometeu, a furat pentru ceilalți pământeni focul, adică lumina veșnică. Și zeul cel mare l-a pedepsit pentru asta și l-a înlănțuit de o stâncă.

Dar oamenii nu l-au uitat și în amintirea lui poartă pe un deget semnul de recunoaștere al fiilor lui Prometeu, inelul cu piatră.

Iar focul și lumina au rămas la oameni și aceștia au învățat să le îmblânzească.

Apoi alt om a vrut să vadă ce mai e prin ceruri sau poate a vrut să se întâlnească cu zeii sau să vadă ce e cu sfera aceea de foc care ne luminează pe toți. Numai că și-a făcut aripi de ceară și ceara s-a topit și el s-a prăbușit din înalturi. Dar, înainte de a muri, a dăruit oamenilor ideea și nostalgia zborului.

Și s-a numit Icar și era fiul lui Dedal și împreună construiseră labirintul, singurul loc unde lumina putea fi învinsă.

Și a mai fost și Faeton, fiul oceanidei Climene și al lui Helios, ce era zeul Soarelui. A cerut să conducă el carul de foc al zeului, pentru a le arăta tuturor că este fiul lui Helios. Sau poate că voia să fure pentru a doua oară din ceruri focul și lumina.

Dar tot oamenii au început să se întrebe ce e lumina, corpuscul sau undă, și au strâns lumina până când a devenit atât de subțire, încât un atom părea o planetă. Iar puterea acelei raze, va fi atât de mare, încât va păli și soarele. Iar apoi au trecut lumina prin oameni până când aceștia au devenit străvezii și s-au putut vedea cum sunt și pe dinăuntru.

Și oamenii au îmblânzit lumina și i-au răpit strălucirea – și au putut să lumineze grote și alte locuri întunecate, și căldura – și au putut să se iubească, să mănânce și să doarmă lângă căldură, alături de ea, cuceriți de ea. Și au condus-o prin metale, căci au aflat că luminii îi plac metalele, e atrasă de ele…

Dar tot oamenii au descoperit că lumina înseamnă și vibrație, iar vibrația înseamnă ritm. Și au desenat ritmul și l-au imaginat ca fiind o succesiune de curbe care se întâlneau și se intersectau din când în când, formând noduri și ventre. Și așa au descoperit sunetele: dacă nodurile și ventrele erau întregi, adică perfecte, se formau sunetele, dacă nu, zgomotele.

Și așa s-au născut, greu, cu multă trudă, vocalele și apoi consoanele. Dar pentru a fi auzite și spuse trebuia ca omul să aibă o formă sau două care să primească și care să emită sunetele.

Și atunci au apărut gura și urechile, la început gura, dar gura nu putea vorbi și auzi în același timp, așa că au avut nevoie și de urechi pe care le-au tras din față și le-au făcut un fel de pâlnii, ca sunetele să cadă mai ușor în plasă. Dar gura era și pentru hrănire și pentru a potoli setea și pentru a încerca aerul și chiar pentru a fi pecetea dragostei. Și sunetele s-au ivit greu, mai greu ca o naștere.

Au apărut pe rând A, O, U, E, I, apoi altele, și mai scremute: Ă și Î.

Nu știu cum s-au ivit. Poate că s-a desprins din lumină, cum tunetul din fulger. Poate că împreună au pedepsit pământul și pământenii fiind trăsnet. Dar nu vocalele sau consoanele au fost importante, ci cum să le știi. Adică să-l recunoști pe A, A să fie A pentru toți. Pentru asta trebuia să-l auzi de mai mult ori, și toți să-l pronunțe la fel. Și sunetele se rostogoleau greu, căci limba era lată, buzele prea groase  și dinții ascuțiți ca la fiare.

Dar oamenii au găsit muntele și muntele i-a ajutat să rețină sunetele. Așa că, dacă spuneau A, se auzea în toate văile și stâncile AAAAA, prelung, până când sunetul se întorcea din nou la tine. În munți s-au învățat prin ecou sunetele, mai întâi vocalele, rotunde, perfecte, îmblânzind celelalte sunete.

Și așa au apărut silabele și din silabe cuvintele.

Oamenii le rosteau greu, se rușinau să le folosească, dar nu aveau ce face. Au mai folosit mâinile, pietrele, ochii, hainele, dar tot cuvintele  i-au ajutat cel mai mult. Erau greu de stăpânit, dar mai ușoare decât un bolovan. Și urechea, care la început era doar o gaură, a început să se împlinească și să crească, să rotunjească sunetele, să le îndrepte spre minte.

Apoi au venit vânturile și au purtat cuvintele precum semințele. Căci vorba nu e doar vânt. Și cuvintele au început să încolțească în trupurile și în sufletele noastre. Și oamenii au înțeles că toate cuvintele trebuie să fie umbra lucrurilor sau invers. Așa că fiecare lucru a început să aibă cuvântul lui. Să aibă un  nume, să fie  botezat, o dată și încă o dată, pentru totdeauna.

Iar cuvintele au apărut și ele pe rând. Mai întâi cele care imitau sunetele din natură, strigătele necontrolate, interjecțiile adică. Au fost primele cuvinte. Apoi au apărut substantivele și pe urmă verbele. Și pe lângă substantive s-au cuibărit adjectivele, pronumele, numeralele, articolele, iar pe lângă verbe, adverbele.

Și oamenii au văzut că acele cuvinte sunt mai puternice decât focul, decât apa, decât aerul sau pământul.

Apoi au apărut și cuvintele fără lucruri, cuvintele care nu se văd și cuvintele care descriu treptele sufletului.

Și atunci au primit nume pentru prima dată iubirea, dar și ura, bucuria, dar și tristețea, speranța și deznădejdea, viața, dar și moartea, tainele și tâlcurile.

Atunci a început povestea și abia atunci oamenii au fost oameni.

Și oamenii au început să despartă și să împartă lucrurile,    punându-le în cumpănă dreaptă.

Și așa au crezut ei că sunt oameni.

Dar au fost oameni doar când au descoperit nașterea, somnul, visul, credința, creația…

Și mai ales când au descoperit că există femeia și bărbatul și ce miracol sunt amândoi și împreună.

Dar nu au fost doar cuvintele, ci și sunetele și zgomotele din natură. Foșnetul copacilor, glasul apelor, plânsul ierbii, tăcerea norilor, dansul sonor al ploii, bătaia aerului de către aripile păsărilor și ale îngerilor, foșnetul pașilor prin frunzele toamnei. Surâsul și râsul florilor.

Și cântecul, desfășurat în aer ca un curcubeu viu, ca o panglică, ca un dragon de foc.

Și vocea umană, împletită cu cea a îngerilor. Și muzica sferelor. Și cel mai adânc dintre sunete, tăcerea.

Apoi, înconjurat de obiecte, omul s-a urzicat, s-a ars, s-a înțepat în ele. Dar a descoperit și moliciunea pânzei și i-a spus atlaz sau catifea, blândețea pielii, gingășia pleoapei și a ochiului.

A învățat să pipăie cu mâinile, și degetele au devenit prelungirile ochiului, iar atunci când au atins clapele unui pian, ele au devenit sunete și cântece.

A învățat să se ferească de foc, de ce e prea fierbinte sau prea rece, a învățat să mângâie trupul de femeie și de bărbat, să cunoască și să înfrângă împotrivirea buzelor. Să vadă fără ochi, să audă fără urechi.

A învățat să mângâie blana animalelor, creștetele puilor și ale copiilor, penele de foc și de aer ale păsărilor, aripile fluturelui.

A învățat să îndrepte, prin mângâiere, lumina, să niveleze cutele sufletului, să netezească ridurile.

A învățat să pipăie hârtia cu penița sau pensula până când hârtia să-i răspundă cu șuvoaie de cuvinte, să mângâie coardele viorii sau ale harfei, a învățat ce e durerea și bucuria, a dat tipare trupului și, din când în când, sufletului.

A pipăit lumina, sunetul, ideile, visele.

A pipăit moartea, viața, ritmurile naturii. A încrețit munții și frunțile.

A pipăit formele și culorile, a pipăit întunericul și lumina.

A transformat în pipăit văzul și auzul. Și atunci orbii au putut vedea și surzii – auzi.

A împrumutat pipăitul lucrurilor și ființelor și lumea a devenit mai bună și mai largă.

Și când a văzut fructele și le-a auzit căzând noaptea din pomi și     le-a pipăit și a văzut că nu sunt nici tari, nici moi, a vrut să le sărute și atunci a mușcat din ele.

Și au început să curgă în valuri dulcele și amarul, dar mai ales amintirile. Căci gustul înseamnă puterea amintirii.

Și a putut să aleagă între fructul verde și cel copt, între fiert și nefiert, între fructe și carne, între lapte și ou, între legume și cereale.

Și a inventat gusturi noi, folosind condimentele și lucrurile au devenit iuți, dulci, acre, sălcii, pipărate, amintind de păduri, de junglă, de plantații, de tărâmuri îndepărtate.

Și limba curioasă le-a cercetat pe toate și le-a găsit bune.

Și atunci le-au pus în hrană și le-au oferit și zeilor.

Și zeii s-au minunat și nu le-a venit să creadă că oamenii pot face asemenea lucruri.

Iar oamenii au simțit că unele lucruri au gust și altele nu.

Și le-au mâncat doar pe cele care aveau gust.

Iar gusturile căpătau numele roadelor: de măr, de pară, de gutuie, de ananas, de prună, de cireașă, de vișină, de vânătă, de roșie, de ceapă, de morcov.

Și gusturile treceau asupra cărnurilor: de curcan, de pui, de gâscă, de vită, de porc, de vânat, de urs, de cerb.

Dar gusturile se întorceau iarăși în matca lor: sărat, dulce, acru, amar.

Apoi au venit băuturile, fiecare cu gustul său: berea, vinul, coniacul, țuica, rachiul.

Și iarăși gusturile primordiale: amar ca pelinul, dulce ca mierea, acru ca lămâia, amărui precum andiva, sărat precum sângele.

Lucian Strochi