Au venit apoi lucrurile, fiecare cu numele său, căci fiecare lucru trebuia să poarte un nume. Iar numelor le-am dat și lor, nume.

Aveau nume lucrurile văzute, dar și cele nevăzute, și fiecare lucru era diferit de celălalt, așa cum și fiecare cuvânt era diferit de celălalt.

Și între cuvinte se buluceau tăceri, așa cum între lucruri erau locuri printre care te puteai strecura. Și acelor cuvinte le-am spus nume și simțeam că deja putem cuceri lumea, că numai noi știm despre puterea cuvintelor, că fiecare nume se sprijină pe cuvânt.

Apoi am văzut că lumea se mișcă, lucrurile nu stau pe loc, că și noi mergem și au apărut cuvintele care să povestească despre mișcările lor și ale noastre.

Și le-am spus mult mai târziu, peste mii de ani, verbe.

Și lucrurile erau la început străvezii și am descoperit că, dacă vrem să le vedem, trebuie să le colorăm. Și acelor culori le-am spus adjective.

Și verbele și lucrurile se mișcau, dar trebuia să le găsim și atunci am descoperit timpul și  spațiul și felul în care aceste lucruri se  mișcă. Și le-am spus adverbe.

Și iarăși ne-am întors la lucruri și la nume și am văzut că lucrurile pot fi doar ele, dar și altele, că unele obiecte seamănă între ele, că se pot număra și multiplica și atunci am descoperit numeralele.

Și apoi am înțeles că obiectele și cuvintele se pot ascunde în spatele altor cuvinte, magice, rare, încăpătoare, despre mine, despre cealaltă sălbăticiune, despre celelalte sălbăticiuni.

Și le-am spus pronume. Și acum în spatele fiecărui lucru nu stătea doar un cuvânt, ci și un pronume, adică un altfel de cuvânt.

Apoi am început să vorbim.

Și lumea ni s-a părut mai luminoasă, mai cunoscută, fără spaime, mai ușor de înțeles.

Iar eu m-am numit bărbat, iar cea de lângă mine, femeie. Și fructul nostru s-a numit copil, băiat, prunc, odor, țânc, cum ne venea nouă la inimă și la gură.

Dar cel mai greu am descoperit și numit senzațiile și sentimentele. Au fost la început frica, frigul, foamea, setea. Apoi am descoperit tristețea și bucuria.

Și peste toate celelalte sentimente, triumfător, ca un rege absolut, era iubirea.

Iubirea – care lega cuvintele între ele.

Iubirea – care lega lucrurile între ele.

Iubirea – care lega privirile între ele.

Iubirea – care lega gândurile între ele.

Iubirea – care lega inimile între ele.

Iubirea care lega lumina, credința, adevărul…

Cerul s-a spart pe neașteptate.

Am crezut chiar că pământul și marea s-au răsturnat și că cerul era acum dedesubt.

Dar nu mai eram singur. Nu mai eram singuri. Iar fructul dintre noi era însăși iubirea…

SUFLETUL MEU S-A NĂSCUT ÎNTR-O BIBLIOTECĂ. ERA O BIBLIOTECĂ URIAȘĂ, CU SUTE DE MII DE CĂRȚI. DAR, ATUNCI CÂND TE NAȘTI, NU TE PREA UIȚI ÎN JUR: EȘTI PREA SPERIAT ȘI LUMINA E MULT PREA PUTERNICĂ.

Și de atunci, de la naștere, după ce a rătăcit în trupul lui Ștefan și l-a părăsit arareori, sufletul a căutat să ajungă la locul nașterii.

A cutreierat mai toate bibliotecile mari ale lumii, încercând să regăsească acele imagini primare. Și a făcut asta timp de sute, chiar mii de ani, întrupchipându-se uneori, alteori rămânând doar vibrație, rază, cuvânt. Era convins că va ajunge până la urmă la biblioteca sa, cea care îi fusese matrice, leagăn și cuib.

A trecut pe la bibliotecile antice dispărute sau distruse: a căutat urmele colecției minoice de tăblițe de argilă din Knossos; urmele colecției regelui sirian Sargon din „Orașul Cărților”, Uruk; a căutat ruinele bibliotecilor din Nippur și Ninive; a tresărit când cineva a anunțat că a găsit colecția lui Pisistratos, dar acel cineva a mărturisit apoi că se înșelase; a căutat la Teba colecția de manuscrise dispărută sau distrusă în secolul IV î.e.n., a vrut să mângâie exemplarul original al Sfinte Scripturi Avesta a Perșilor, la scrierea căreia ar fi contribuit și Zarathustra, dar a constatat că, deși avea litere aurite, textul era un fals; a fost la Cartagina, încercând să găsească urmele bibliotecii uriașe, cu peste 500.000 de volume, distruse după cucerirea orașului de către romani; a încercat să salveze Cărțile Sibilinice din Roma, dar incendiul fusese uriaș, distrugând totul; a negociat cu Iulius Caesar să cumpere scrierile celtice ale druizilor, dar acesta l-a refuzat; a plâns când s-a  distrus colecția Templului lui Herodes din Ierusalim;   s-a indignat când au fost distruse cele 3.000 de cărți la Constantinopol din ordinul împăratului bizantin Leon al III–lea Isauricul și când a fost distrusă colecția antică de role a țarului Ivan cel Groaznic; a roșit și a plecat capul în jos atunci când au fost arse în piața publică din Texcoco cărți aztece din ordinul arhiepiscopului catolic spaniol Don Juan de Zumarraga;  sau colecțiile cu scrierile mayașe distruse de coloniștii spanioli; a blestemat pe Teodosiu I, numit și Ucigașul de cărți, cel care a distrus  o parte din Biblioteca din Alexandria, Biblioteca din Pergamon și colecțiile Sanctuarului lui Ptah din Memphis…

A crezut multă vreme că se născuse la Alexandria, în acea bibliotecă unică, matrice și matriță a tuturor celorlalte. Ptolemeu I a construit aici, la Alexandria, oraș ce cinstea, prin numele său, numele eroului care îngenunchease continente, Alexandru cel Mare, un templu al muzelor, un muzeu, care găzduia o universitate, o academie și o bibliotecă. La început biblioteca avea 400.000 de papirusuri, pentru ca, pe timpul lui Cezar, să ajungă la 700.000. Dar marea bibliotecă a dispărut și a renăscut de mai multe ori. Mai exact de patru ori. Prima dată când a avut loc conflictul dintre Cezar și Pompei, în 48 î.e.n. A doua oară, mai lent, în timpul conflictelor pentru putere dintre creștini și păgâni       (250-350 e.n.) A treia oară,  o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 e.n., în urma edictului dat de împăratul Teodosiu. La început, biblioteca avea zece săli mari și camere separate de studiu pentru cercetători. De fapt, la construcția și măreția bibliotecii au contribuit trei Ptolemei. Primul a fost Ptolemeu I Soter, cel care a preluat comanda Egiptului și care a stabilit capitala la Alexandria. Fiul său Ptolemeu al    II-lea Philadelphos  a pus bazele bibliotecii, pornind de la biblioteca personală a lui Aristotel.  În fine, Ptolemeu al III-lea Euergetes, fiul lui Ptolemeu Philadelphos, a avut visul nebun și gândul semeț de a aduna în bibliotecă toată cunoașterea lumii până la acea dată. Acesta a decretat să fie achiziționate mii de suluri (pergamente) urmând ca documentele originale să fie păstrate, iar copiile să fie returnate. S-a ajuns astfel la 700.000 de pergamente, în timp ce biblioteca din Roma nu avea decât 20.000 de suluri.

Dar Ștefan a întâlnit la Alexandria și facultatea ce funcționa pe lângă bibliotecă, unde predau 50 de profesori, între care Euclid, Eratostene, Arhimede, Galenius.

Și tot aici, la Alexandria, Ștefan a întâlnit-o pe Hypatia. Ea era matematiciană, filosoafă, astronomă, scriitoare, inventatoare. S-a născut în anul 360 e.n. și a fost ucisă în 415. Era fata lui Theon, ultimul matematician din Musaeumul din Alexandria.

Lucian Strochi