Am ajuns și la Matenadaran. Ca oraș, Erevanul m-a surprins. Era construit din tuf, o rocă vulcanică de culoare cenușie, cu nuanțe de roz. Era duminică și o căldură teribilă. Oamenii se refugiaseră prin case, prin hoteluri, prin restaurante. Pe străzi nu era aproape nimeni.

Am mers spre bibliotecă. Știam că acolo se găsesc papirusuri unice, o parte din cultura greacă fiind salvată tocmai de aceste papirusuri.

Clădirea era impozantă și străjuită de statuile lui Mesrop Mashtots (cel care a inventat alfabetul armean) și a discipolului său Koryun, aflate chiar în față.

De departe, porțile sau ușile păreau deschise. Pe măsură ce mă apropiam de bibliotecă, entuziasmul meu scădea. Era duminică și, în toată lumea, bibliotecile sunt închise duminica.

M-am hotărât să mă apropii cât mai mult de clădire, mai mult, să o înconjur. Să pot să-mi spun că am fost acolo. Și sufletul nu ține cont de ziduri, de pereți, de tavane. Cine știe…

Și atunci te-am văzut. Erai foarte frumoasă. Cu părul negru, strălucitor, cu o față incredibil de albă, cu niște ochi albaștri, limpezi, luminoși. Potrivită ca statură, subțire. Tocmai ieșeai din clădire.

M-am prezentat, i-am spus cele două nume ale mele, Ștefan Eugeniu, ea și-a plecat ușor fruntea, în semn de salut și mi-a răspuns: Zara Vartic.

Când ești suflet, știi toate limbile pământului, pentru că sufletul nu cunoaște nici timp, nici spațiu, nici bariera limbilor. Așa că mi-am tradus instantaneu numele: Zara era „preoteasa templului de foc”, iar Vartic     – „trandafiraș”.

I-am prezentat pe scurt situația: veneam de departe, de la trei mii de kilometri, eram bibliotecar și auzisem de cele peste 23 de mii de suluri și manuscrise din biblioteca Matenadaran. Și aș fi vrut să le văd, era o ocazie unică.

Zara m-a privit gânditoare, apoi fața i s-a destind într-un surâs:

– Bine! Urmați-mă… Eu sunt directoarea bibliotecii.

Și spunând asta, scoase din  poșetă un mănunchi de chei.

Am avut ocazia să văd cărți unice. Evanghelia Lazariană (secolul al IX-lea), Evanghelia Echmiadzin (secolul al X-lea) cu coperțile sculptate în fildeș, Evanghelia Mugni (secolul al XI-lea), Evaghelia Vehanor (secolul al VII-lea) pe care jură președinții aleși ai Armeniei, Evangheliile Shurishkani (1498) și Evanghelia lui Shukhots (1669) care sunt duse anual la bisericile din Mughn și Oshkan și venerate de cei adunați acolo.

Mă gândeam: SĂ TE ÎNCHINI LA MOAȘTELE UNUI SFÂNT E APROAPE UN LUCRU COMUN, SĂ TE ÎNCHINI LA MOAȘTELE UNEI CĂRȚI E UN LUCRU UNIC.

Tot aici am găsit și prima carte armeană publicată (în 1512, la Veneția), Urbatargirk, precum și prima hartă tipărită în armeană, în 1695 la Amsterdam. Și tot aici m-am întâlnit cu scrierile lui Movses Khorenatsi, Yeghishe, Koryun, Grigor Narekatsi, Nerses Shnorhali…

Am văzut peste o mie de manuscrise  în limbile persană, siriană, arabă, greacă, georgiană, rusă, ebraică, hindi, tamilă, latină, aramaică…

Am stat cu Zara în bibliotecă mai mult de șase ore. Nici nu știu cum a trecut timpul. După ce a închis din nou biblioteca, Zara a dat semne că se grăbește. Am însoțit-o totuși, mai mult de un kilometru. Mă gândeam cum să-i mulțumesc. Ne-am oprit lângă o bătrânică, vânzătoare de trandafiri. Nu avea decât trandafiri roșii, extrem de scumpi. Un trandafir era echivalentul unui gram de aur, cam așa ceva. I-am cumpărat Zarei cinci trandafiri. Aproape o brățară. Bătrâna ne-a privit cu mirare, apoi a dat din cap, înțelegătoare. Sigur eram iubiți.

În același timp i-a trecut peste ochi o umbră de tristețe, poate gândindu-se la tinerețea ei, la timpul când și ea era iubită. Atunci i-am cumpărat și ei un trandafir. Uite din partea mea o floare. Dar să nu o vinzi –aș fi vrut să-i spun. Să o păstrezi pentru Dumneata!

Parcă auzindu-mi gândurile,  bătrânica a pus floarea într-o mică vază, despărțind-o  de celelalte. Apoi s-a întors cu spatele,      îndemnându-ne parcă să plecăm.

Zara s-a întors spre mine, iluminată:

– Am ezitat câteva clipe să mă întorc, atunci când mi-ai spus povestea ta.  Te-am respectat totuși, ca oaspete și pentru că îmi erai coleg de breaslă. Totuși, fata mea se cunună la această oră! Dar, prin trandafirul oferit doamnei florărese, mă faci să nu regret deloc alegerea mea. Iar trandafirii tăi îi voi dărui fetei mele. Ești un om bun, să știi. La revedere!

O clipă am avut senzația că ne mai întâlniserăm cândva, că de fapt sufletele noastre se cunoșteau de când lumea…

Au mai fost două întâmplări cu tâlc în Armenia. Prima, la Etchmiadzin. Am plecat de la nume, căci Etchmiadzin s-ar traduce prin Pogorârea Singurului Născut (Fiul lui Dumnezeu).

E poate cea mai veche biserică din lume, căci a fost construită între 301 și 303 e.n.

Credeam că sufletul meu trebuia să se fi născut cu multe sute de ani în urmă. De aceea începusem cu bibliotecile și bisericile foarte vechi.

Știam că Etchmiadzin e catedrala armenilor, cel mai sfânt sanctuar al lor. Se cerea, firesc, o ținută adecvată unui sfânt lăcaș. Iar eu eram în pantaloni scurți. Am încercat totuși să intru, deși înaintea mea fuseseră refuzați, din același motiv, un grup de nemți și unul de americani.

I-am spus unui călugăr că sunt român, că vin de la mii de kilometri și că aș dori să văd acest templu. Iar faptul că purtam pantaloni scurți nu era dovada unei lipse de respect, ci o consecință a căldurii neobișnuite.

Călugărul nu a zis nimic, nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire, mi-a întors spatele și a dispărut. A venit spre mine, tăcută, smerită,  o călugăriță. M-a invitat s-o urmez. Am vizitat catedrala. Multă marmură neagră, candelabre de cristal. Era chiar slujbă. Am fost uimit că am fost primit și i-am spus asta călugăriței, mulțumindu-i.   Ea m-a lămurit că eu, fiind român și catolicosul de asemenea, se născuse la București, aveam ușile deschise… Dar sufletul meu nu trecuse pe la Etchmiadzin. Și a mai fost  o întâmplare. În vârful unui deal cu lut roșu se afla o mănăstire, care era tot un Materadaran, adică tot o bibliotecă, aflasem asta pe drum.

Lucian Strochi