M-am gândit să-ți scriu o scrisoare în sanscrită. Cred că ai fi impresionată…

Am plecat mai departe spre universitatea Nalanda în Bihar, India, la mai puțin de o sută de kilometri de orașul Patna. A funcționat ca centru de învățământ religios din secolul al V-lea până în 1197.

Am sperat să mă întâlnesc cu măcar unul dintre oamenii de știință renumiți ai universității: Atisa, Buddhapalita, Bhaviveka, Dignaga, Dharmakirti, Kamalasila, Naropa, Chandrakirti, Santaraksita. Nu i-am găsit. Biblioteca era pustie.

Nu l-am găsit nici pe călugărul budist Xuanzang, trimis de împăratul Taizong din perioada Tang  să aducă copii ale sutrelor din Nalanda în China. Timp de patru ani, din 1193 și până în 1197, Nalanda a fost jefuită crunt de musulmani. Nu a mai rămas nimic din textele religioase budiste și hinduse, și nici manuscrisele de logică, gramatică, matematică și astronomie.

Și sufletul meu a fost bântuit, ars, chinuit, fugărit.

Și totuși am avut răgazul să mă înfrupt din înțelepciunea cărților indiene și am transcris pentru mine câteva rânduri care să mă urmărească prin înțelepciunea lor, toată viața. Iată câteva:

„Indestructibilul este supremul Brahman; Natura proprie este numită Sinele Suprem; Creația care aduce la viață ființele este numită sacrificiu.”

„Ca esență a ființelor, eu sunt existență pieritoare; ca esență a zeilor eu sunt Spiritul; ca esență a sacrificiului, eu sunt chiar cel din trupul de acum, o, tu, cel mai bun dintre cei întrupați!”

„Eu sunt strădania sacrificiului, eu sunt sacrificiul, eu sunt ofranda adusă străbunilor, eu sunt iarba magică, eu sunt mantra, eu sunt untul sacrificiului, eu sunt focul, eu sunt jertfa.”

„Eu sunt Tatăl acestei lumi, Muma, Orânduitorul, Străbunul, Ceea ce trebuie cunoscut, Mijlocul de purificare, Silaba sacră OM, Rk, Sāman și Yajus, Calea, Susținătorul, Stăpânul, Martorul, Popasul, Sălașul, Prietenul, Începutul și Nimicirea Lumii, Locul, Așezarea, Sămânța, Cel Neclintit.”

„Eu sunt așezat în inima Totului; de la mine vin Ținerea de minte, Cunoașterea și ce-i opus lor, eu sunt cel pe care-l dezvăluie toate Vedele, eu sunt cel care a făcut Vedānta, și numai eu sunt cel ce cunoaște Vedele.”

„În lume există două Spirite, cel destructibil și cel indestructibil; cel destructibil este una cu toate ființele, celui indestructibil i se spune cel neclintit.”

„Există însă un alt Spirit mai presus de toate, numit Sinele Suprem – care, pătrunzând cele trei lumi, le susține –Stăpânul Divin neclintit.” (din Bhagavad –Gītā).

„Precum oamenii trec la fapte pentru a-și potoli dorințele, tot așa și Cel Nemanifest acționează în scopul eliberării Spiritului”.

„Precum o dansatoare se oprește din dans după ce s-a arătat publicului, tot așa și Natura se oprește după ce s-a relevat Spiritului”.

„Natura se înlănțuiește pe sine prin cele șapte forme și tot ea se eliberează printr-o singură formă, spre folosul Spiritului”.

„Fiind dobândite separarea de corp și încetarea activității Celui Prestabilit, deoarece s-a îndeplinit scopul, Spiritul ajunge la izolarea care este totodată completă și definitivă”.  (din Sāmkhya – Kārikā)

„Cele șapte categorii (padārtha) sunt: substanța (dravia), calitatea (guna), acțiunea (karman), universalul (sāmānya), particularul (viśeșa), inherența (samavāya) și inexistența (abhāva).”

„Substanțele (dravya) sunt nouă: pământul (prthivī), apa (āp), focul (tejas), aerul (vāju), eterul spațial (ākāsa), timpul (kāla),spațiul (dis), Sinele (ātman)  și simțul intern ( manas).”

„Cele douăzeci și patru de calități sunt: culoarea (rūpa), gustul (rasa), mirosul (gandha), pipăitul (sparsa), numărul (sāmkhya), măsura (parimāna), individuația (prthaktva), conexiunea (samyoga), separarea (vibhāga), depărtarea (paratva), apropierea (aparatva), greutatea (gurutva), fluiditatea (dravatva), vâscozitatea (sneha), sunetul (sanda), conștiința (buddhi), plăcerea (sukha), durerea (duhkha), dorința (icchā), ura (dveșa), efortul voinței (prayatna), virtutea (dharma), nevirtutea (adharma), și factorul prefacerii (samskāra)”.

„Cele cinci acțiuni (karman) sunt: ridicarea (utkșepana), coborârea (apakșepana), contracția (ākuncana), expansiunea (prasārana) și mișcarea (gamana).” (din Sublima Tarka-Samgraha)

Și mai erau atâtea cărți neprețuite: Rig-Veda, Upanișade         (Katha-Upanișad, Mundaka- Upanișad), Mahabharata, poemele lui Kalidasa, poveștile lui Somadeva.

Când am plecat de la Bihar aveam tolba plină de însemnări…

Și în tot timpul documentării, sufletul tău m-a vegheat, de multe ori adormind la pieptul meu.

Mi-au trebuit apoi luni de zile să ajung la Batna, la Timgad, de fapt la vreo 35 de kilometri de oraș.

În berberă Timgad înseamnă „vârf”, dar orașul e într-o depresiune, fiind  într-adevăr înconjurat de munții Aurès.

E fondat în jurul anului 100 de împăratul Traian în cinstea mamei sale, Marcia, a surorii sale, Ulpia Marciana, și a tatălui său, Marcus Ulpius Traianus.

Numele complet al orașului era Colonia Marciana Ulpia Traiana Thamugadi. Orașul a fost destinat să servească drept bastion împotriva berberilor. Avea cam 10.000 de locuitori de origine romană. În secolul al V-lea orașul a fost distrus de vandali. Refăcut și reconstruit, orașul a încetat să mai fie locuit după secolul al VIII-lea. Orașul a adormit totuși sub nisipul Saharei și a fost bine conservat.

Cândva orașul se găsea la intersecția a șase drumuri, era construit cu rigoare romană, având un profil octogonal, cu  decumanus maximus și cardo, străzi orientate spre vest–est și respectiv nord-sud. La capătul decumanusului se ridica un arc de triumf înalt de 12 metri, numit Arcul lui Traian; mai găseai în Timgad un teatru cu 3.500 de locuri, patru terme, biblioteca și o bazilică.

Biblioteca de la Timgad a fost un dar către poporul roman făcut de Julius Quintinianus Flavius Rogatianus, și a fost constituită la sfârșitul secolului al III-lea. Biblioteca adăpostea peste 3.000 de suluri și avea forma unui dreptunghi aproape pătratic, diferența dintre lungime și lățime fiind doar de un metru și 22 de centimetri.

Acolo am găsit urmele tale. Fuseseși Ulpia Marciana, sora împăratului, iar eu te regăseam abia acum, după aproape două mii de ani.

Îmi lăsaseși câteva versuri minunate. Le-am cules, precum boabele de rouă de pe o floare, dimineața:

„O, mundus candida tela est et sua rarefacte umbra est carmen”;

„En scribo et meae manus ossa longiora atque/subtiliora emedullata aereque repleta fiuni/en mea manus in alam mutatur/en verborum cera digitos meos/iungens/ em carmen vestigium meae manus volantis/ en lineae maera vestigia alae quae fuerat quondam/unguis”;

„„vita tua est aliud nil quam verbalis amissio”/mi sapiens dixit ac festinavat tacere”;

„Scutum Suum Servans – Stratagema/Subter Solare Stabilimen Silices Subruens/ Suaviter Saecularia Sigilla Superspectans/ Satane Saxum Stema Signum Stat”.

Ultimele versuri le-am gravat într-o amuletă pe care o port mereu, chiar și când dorm…

Eram convins că sufletul meu se născuse demult, undeva, într-o bibliotecă. Auzeam un murmur continuu, așa cum se aud apele unui râu de munte. Erau vocile sufletelor. Și unde să auzi constant aceste voci altundeva decât într-o bibliotecă?

Lucian Strochi