Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” este cea mai veche bibliotecă universitară din România. Fondul existent de carte depășește 2.500.000 de unități bibliografice. Anual biblioteca crește cu aproape 30.000 de volume. Are 30 de săli de lectură cu 1.213 locuri. Are 600 de parteneri din 58 de țări. M-am întâlnit la bibliotecă cu Alina. Era ieșeancă și considera biblioteca o mândrie a Iașului, alături desigur de Copou, de Grădina Botanică, de Teatrul Național, de Palatul Culturii, de Trei Ierarhi… și ți-ar fi vorbit despre orașul ei drag cu fervoare și profesionalism multe ore.

Am căutat urme, urme ale sufletului, urme ale trecerii mele pe acolo.

Avusesem prieteni scriitori cu care mă întâlnisem acolo, citisem cărți rare, ziare de la începuturile culturii române, mângâiasem cărțile pe care le ținuseră în mâini Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Alecsandri. Îmi vorbeau cărțile, îmi vorbeau și sufletele lor. Și cred că și sufletul meu le-a vorbit. Și ei au părut că îl înțeleg. Alina a tăcut și ea, văzându-mă îngândurat, melancolic. Apoi a rostit greu, parcă nevrând să vorbească, alegându-și cu grijă cuvintele:

– Nu știu de ce, dar toată lumea, când ajunge aici, devine tăcută și melancolică. Parcă am fi într-un cimitir. Ar trebui, dimpotrivă, să fim veseli, optimiști, bucuroși.

I-am strâns mâna. Și pentru câteva clipe, sufletele noastre au devenit siameze.

Am plecat  îngândurat de la Iași, crezând că mai aveam o singură șansă să-mi regăsesc sufletul. Adică să mă întorc de unde am plecat. Poate că începusem să mă înțelepțesc:

„Dacă sufletul nu are nici spațiu și nici timp, ce rost ar avea să-i caut nașterea?”

Într-un fel mă pregăteam de înfrângere.

Mănăstirea Neamț m-a intimidat dintotdeauna. Încă de copil am fost în preajma ei. Mă impresionau zidurile, icoana făcătoare de minuni, odoarele, moaștele, tablourile, gropnița, cimitirul, dar cel mai mult tiparnița, cărțile  „îmbrăcate”, ferecate în aur și argint, în catifele, evanghelii atât de grele, încât un copil nu le putea ține în mâini, semn că e nevoie de multă carte și de o vârstă a înțelepciuni să te poți sluji de ele.

Cu ochii minții îmi aduc aminte de Sfânta Evanghelie de la 1746, îmbrăcată în argint și catifea verde, scrisă în limba greacă; de Sfânta Evanghelie din 1762, scrisă în slavonă,   îmbrăcată în catifea maro și cu margini de argint; de Sfânta Evanghelie de la 1763, ferecată ca o icoană, scrisă tot în slavonă; de Sfânta Evanghelie de la 1773, apărută în timpul stăreției Sfântului Paisie, având pagini cu ilustrații și scrisă în slavonă;  de Sfânta Evanghelie de la 1801, tipărită în limba slavonă, îmbrăcată în catifea verde și argint; de Sfânta Evanghelie de la 1809 îmbrăcată în argint și email, scrisă în română cu caractere chirilice și având xilogravuri sepia; de Sfânta Evanghelie de la de 1818 cu coperta în piele și cu foiță de aur, cu ilustrații pictate manual;  de Sfânta Evanghelie de la 1818, cu coperta cu icoane pictate pe email și îmbrăcată în argint; de Sfânta Evanghelie de la 1818, cu îmbrăcăminte de argint; de Sfânta Evanghelie de la 1821 îmbrăcată în catifea roșie și cu scoarța față din argint, având paginile din interior cu margini gravate, scrisă în română cu caractere chirilice, considerată cea mai frumoasă carte tipărită la noi; de Sfânta Evanghelie de la 1821, scrisă în limba română cu caractere chirilice, ferecarea coperților făcându-se cu modelul viță de vie; de Sfânta Evanghelie de la 1834, cu coperta din piele cu aur și încuietoarea de metal; de Sfânta Evanghelie de la 1845 cu copertă din piele și aur, în timpul starețului Neonil Buzilă;  de Sfânta Evanghelie de la 1845 din timpul lui Sturdza, domnul Moldovei, cu coperta din catifea maro și colțare din argint, scrisă în limba română cu caractere chirilice și cu frontispiciul paginii gravat; de Sfânta Evanghelie de la 1867, publicată în 1845, dar ferecată cu argint în acel an; de  Sfânta Evanghelie de la 1848, cu coperta de catifea și cu elemente decorative din argint aurit; de Sfânta Evanghelie de la 1854, cu încuietori pe care sunt gravați Sfinții Apostoli Petru și Pavel;  de Sfânta Evanghelie de la 1860, scrisă jumătate în slavonă și jumătate în română cu caractere chirilice; de Sfânta Evanghelie de la 1882; de Sfânta Evanghelie de la 1887, îmbrăcată în argint în 1969;  de Sfânta Evanghelie din sec. XVIII , scrisă în slavonă, îmbrăcată în 1953, cu pagini ilustrate în interior; de Sfânta Evanghelie de la 1931, de Sfânta Evanghelie de la 1941, scrisă în limba română; apoi de edițiile din  1949, 1957, 1978, 1983, 1998, 2001, 2001, 2011, toate ferecate în aur și argint, adevărate obiecte liturgice de mare valoare.

Nu știai ce să admiri mai întâi: frumusețea paginilor tipărite, frumusețea coperților, adevărate opere de artă, preocuparea stareților, călugărilor, dar și a domnitorilor sau chiar a laicilor de a îmbogăți permanent acest tezaur…

Dar eu venisem pentru altceva. Pentru biblioteca în sine, unde se găseau atâtea scrieri extraordinare, în greacă, aramaică, ebraică, latină, germană, slavonă, franceză, română. Sufletul meu se adăpostise cândva în această bibliotecă.

Din când în când rătăceam prin culoarele lungi și orbitor de albe, vedeam tablourile stareților, sfinților, tablouri celebre ale unor pictori renumiți. Dar mai era și gropnița, un osuar în care se găseau craniile călugărilor și ale stareților, ale episcopilor, unele cranii având pictate imaginea posesorului de drept.

Altele aveau scrise numele celor care erau „proprietarii”. Dar mai era acolo și un craniu care avea scris pe el doar atât „Calypso”, dar care avea o istorie dintre cele mai interesante.

…Mănăstirea Neamț este cel mai mare și mai vechi așezământ monahal din România.

Monahii din zonă au construit o biserică de lemn, în secolul al     XIII-lea, numită Biserica Albă. 

A venit apoi Petru II Mușat care a construit peste biserica de lemn o alta de piatră. Dar mănăstirea Neamț este atestată documentar din 1407…

Ștefan se plimbă liniștit prin ansamblul monahal. Găsi în incinta mănăstirii două biserici, două paraclise, turnul clopotniță cu 111 clopote, Seminarul teologic Veniamin Costache, un muzeu cu o colecție de artă bisericească și sala tiparului. Agheasmatarul, de formă circulară, era amplasat în fața mănăstirii.

Apoi, își aduse aminte, ca prin ceață, de ceva petrecut cam prin anul 1827.  Era tânăr și sub ascultare, având între alte sarcini să spele creștinește morții. Murise un călugăr tânăr, subțirel și cuminte. L-a dezbrăcat cu grijă de straiele bisericești, sub care a dat de  cele lumești și a descoperit că tânărul era de fapt o fată. La pieptul ei se afla un  înscris:

„Greșit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne!  și nu sunt vrednică a mă uita la cer; dar covârșească îndurarea ta mulțimea fărădelegilor mele! Doamne! Miluiește  și iartă pre păcătoasa Calipso!”

A dus biletul starețului. Acesta l-a citit, a stat pe gânduri, s-a retras în rugăciune, apoi mi-a spus :

„A vrut să fie călugăr. Și a fost! Se cuvine să fie respectată la fel ca ceilalți.”

Și așa a și fost și, după 7 ani, tigva grecoaicei și-a găsit loc printre celelalte 555 ale răposaților întru Domnul.

Lucian Strochi