Viața Reginei a fost marcată de trei Tutmes: Tutmes I, Tatăl, care o adora, care a pregătit-o pentru a fi Regină și care a și proclamat-o așa cum v-am arătat: Tutmes II, fratele vitreg și soțul, ea fiind regenta lui, dar în realitate ea conducând Egiptul, mai ales după moartea acestuia, și Tutmes III, fiul vitreg, care a ajuns și el faraon și care a încercat apoi să-i distrugă toate statuile, obeliscurile și templele, cartușele și inscripțiile, martelându-le, mutilându-le, cioplindu-le  cu dalta…

De unde știu? Eu sunt arhitectul, Cel fără de Timp.

Mulți vor spune în timp, peste timp că Regina Hatshepsut a fost femeia mea. Nici nu infirm, nici nu confirm. Un adevărat bărbat nu se va lăuda niciodată cu cuceririle sale.

După cum Neferu Re este și nu este fiica mea. Nu uitați că i-am fost tutore.

Nu primul, înaintea mea a fost Ahmose Pen-Nekhebet. Acesta a ținut să scrie chiar pe mormântul său:

„Am crescut-o pe fiica ei cea mai mare, prințesa Neferura, în timp ce era încă un copil la sân.”

Dar în 22 de statui, apar alături de Neferure.  E la pieptul meu, pe piciorul meu, pe poala mea.  Desigur, oficial, ea a fost singurul copil cunoscut al lui Tutmes II și al Reginei Hatshepsut, fiind deci nepoata lui Tutmes I și sora vitregă a lui Tutmes III.  A avut și un fiu, Amenemhat, cunoscut ca fiind supraveghetor al vitelor în Egipt.

Acum câte ceva despre Dinastia a 18-a.  Începe în 1552 și durează până  în 1306 î.e.n.

În timpul acestei dinastii, Amon devine zeul regatului. În timpul lui Echnaton, supranumit regele eretic, credința în Aton aduce a monoteism. Tot acum apare și Cartea Morților, care face parte din înzestrarea la mormânt. Au fost regi faraoni în timpul acestei dinastii: Amenophis I, Tutmes I, Tutmes II, Regina Hatșepsut, Tutmes III, Amenophis III, Amenophis IV, Echnaton, Tutankhamon. În Cartea Morților apar și eu, în Capitolul CX.  „Capitolul relatează despre câmpiile Păcii (Sekht – Hotep), despre cum se pătrunde în adevărata Lumină de Zi și despre sosirea în Câmpiile Fericiților (Sekht- Ialu). Se povestește despre stabilirea sufletului în Sekht – Hotep, marele ținut al Vânturilor: cum va lua locul în stăpânire și cum, devenit Spirit Sfânt, va lucra pământul, va culege grânele, va mânca, va bea, va conviețui și, pe scurt, va face tot ce făcea în viața pământeană.”

Iată câteva fragmente:

„…Într-adevăr, aceste Câmpii ale Păcii / Eu le cunosc demult; / Pe lac navighez, în orașe pătrund… / Puternice sunt descântecele pe care le-am rostit, / Căci într-adevăr sunt un spirit sfințit, / Și armele mele vor putea face față / Demonilor gata să atace…”

„Fie să pot deveni, stăpânindu-mi suflarea, / Un spirit fericit: / Să beau și    să-mi înghit mâncarea, / Să secer grâul, să muncesc, / Puterea Verbului meu magic s-o folosesc. / Dar să nu fiu tratat ca un sclav prăpădit / Ci să am o putere fără sfârșit!”

Un sfinx al Reginei mele o înfățișează cu labe de leu. Leul este la noi, în Egipt, un animal solar. În Cartea Morților, la Capitolul 62 se spune clar:

„Eu sunt zeul cu cap de leu, eu sunt Ra.”

Într-o statuie (distrusă acum), Regina Hatșepsut are limba scoasă. Nu e o sfidare a cuiva. Dimpotrivă. Potrivit zeilor  de la Memphis, lumea a apărut prin cuvântul lui Ptah.  Organele sale creatoare, vitale, sunt inima și limba: ce s-a conceput și concentrat în inimă, el trimite în viață prin limbă. O reprezentare asemănătoare Reginei cu limba scoasă se găsește și la zeul Atrum. Limba este simbolul voinței exprimate, al judecății exprimate neechivoc. Înțeleptul Thot trece drept limba zeului Creației; el poartă și numele de „Limba lui Ra, stăpânul cuvintelor zeilor.”

Dar poate ar trebui să amintesc de însuși Ra.

„Numele zeului soarelui era la început chiar numele astrului însuși. În timpurile străvechi, Ra deține la On (Orașul Soarelui) un templu. Ra   s-a unit cu Harakte, adică Horus, ca zeu al dimineții și a preluat de la el capul de șoim pentru înfățișarea sa în fața oamenilor. De la Kefren încoace, adică din Dinastia a 2-a, regii egipteni se autointitulează ca fiind „fii ai lui Ra”.  În timpul Regatului de Mijloc, Amon a venit în fruntea panteonului. Ra nu putea fi dat la o parte, așa că a fuzionat cu Amon, ambii zei consolidându-și poziția. În calitatea sa de cârmaci drept al lumii, zeul soarelui traversează cu barca sa oceanul cerului, însoțit de Thot, vizitiul său, și fiica sa, Maat, întruchiparea ordinii cosmice. Astrul soare era considerat trupul vizibil al domnului cerului, dar era interpretat și ca ochiul său.”

Și nu pot închei, fără a aminti de Rege și de Regină.

Pentru noi, egiptenii, Regele este însăși existența noastră, cristalizarea tuturor gândurilor, trăirilor, viselor, faptelor. Regele este poarta deschisă spre lumea reală, aceasta, și lumea cealaltă, ideală: e om și zeu. Pe o piramidă era scris, cu referire la rege: „Niciun membru nu e fără zeu.”

„Regele unește toate puterile divine: capul aparține, corespunde șoimului Horus, fața – „deschizătorului de drumuri”, nasul – lui Thot, coapsele sunt ale zeiței-broaște, fesele își găsesc corespondent în zeițele Isis și Nephthys.

În templul de la Luxor al lui Amenophis III se arată pe un relief cum zeul Amon ia înfățișarea unui rege stăpânitor și se unește cu regina. Ambii tronează pe semnul pentru cer, zeul îi ține reginei sub nas semnul pentru viață. Într-o altă scenă, zeul Creației, cu cap de berbec, Chnum, modelează trupul viitorului rege, zămislit de Amon și pe cel al Ka-ului acestuia.

După naștere, zeița mamelor, Hathor, îi prezintă copilul lui Amon, care-l salută cu cuvintele: „Bun venit în pace, tu, fiu al trupului meu”.

Ca fiu al lui Ra, regele era „imaginea vie pe pământ” a zeului soare. În urma unei ritualice alergări în jurul zidului, regele lua, simbolic, împărăția în stăpânire. Pe lângă biciușcă și cârjă, însemnele suveranului pământean, el poartă adesea și sceptrul lui Uas, ce se cuvine zeilor, iar capul îi este împodobit de șarpele Eraeus, adică ochiul de foc al zeului soarelui, Ra.

Din veșmântul regelui mai face parte și coada de animal, de câine sau de taur, regele fiind considerat „taurul puternic”.”

Lucian Strochi