Maqamma e un fel de șezătoare, se întrec mai mulți concurenți, fiecare adăugând ceva în plus față de predecesor, dar în final toți sunt aplaudați și declarați câștigători, căci valoarea poeziei nu poate fi măsurată decât cu sufletul.

După această escală, încununată de laude și daruri de preț,  expediţia noastră s-a îndreptat, triumfător, spre Histria, realizând în final ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan, așa cum am mai menționat.

Precizez și faptul că niciun cavaler nu a murit în această expediție, că toți au fost excelent pregătiți, că nu au existat niciun fel de revoltă sau alte nesupuneri…

După încheierea expediţiei  și după ce mi-am confruntat notițele, jurnalul de călătorie și alte însemnări ale mele, dar și ale altor cavaleri, am avut o discuție lungă de câteva săptămâni cu Marea Preoteasă  care, în final, a fost de acord cu versiunea amplă, extinsă și cu rezumatul  COSMOGRAFIEI, alcătuită din 10 volume.

E o lucrare enciclopedică și aș dori să  fac următoarele menţiuni la care țin foarte mult:

Lucrarea a fost scrisă în limba strămoşilor noştri, în alfabetul dacic, care se număra printre cele cinci alfabete sacre ale acelui timp, din care mai făceau parte cele ebraic, grec, latin şi vechi-germanic, conform menţiunii vestitului benedictin de la Fulda, Harabanus Maurus.

Precizez că alfabetul dacic era alcătuit din 23 de litere, din care făceau parte şi cele şapte litere care reprezintă sistemul vocalic al limbii pelasgo-dace / valahe (A, E, I, O, Â/Î și Ă), pe care le-am scris în paranteză şi subliniat în tabelul care însoțește lucrarea. Adică 16 consoane și șapte vocale, lipsind vocala U după cum se vede lesne.

Hărțile le-am realizat în colaborare cu graficianul nostru, al cărui nume s-ar fi cuvenit a fi cunoscut, dacă nu ne-ar fi împiedicat protocoalele.

După ce am scris Cosmografia în limba maternă, am tradus-o, așa cum am mai menționat, şi în limbile greacă şi latină, pentru a putea fi cunoscută de toți savanții și de cei interesați. În prezent se mai păstrează doar un manuscris din secolul al VIII-lea, la Biblioteca Publică a Universităţii din Leipzig, Germania, scris în limba latină, dar o bună parte din conţinut a fost haşurat şi şters în urma cenzurării de către Ieronimus de Fresing Bavaria. Se spune că era un călugăr dominican sau benedictin și ascultase întru totul porunca Vaticanului de a lăsa din opera mea numai acele fragmente care nu contraziceau canoanele bisericești, catolice. A rămas doar 1/20 din opera mea, adică ceva mai mult de 200 de pagini. Tot e bine: din literatura elină au rămas doar 1/200 din totalul paginilor scrise!

În COSMOGRAFIE, eu, Aethicus Donares (Ister) menţionez 311 denumiri stabilite de mine pentru diferite toponime, hidronime, oronime etc., cu ocazia efectuării ocolului Pământului şi a executării altor expediţii, mai limitate în perioada de pregătire.  O mică parte dintre ele se mai păstrează și astăzi.

Alfabetul pelasgo geto dacic era un alfabet secret, ezoteric, inițiatic, folosit „sub jurământ” numai în şcolile Zalmoxismului şi numai de către Cavalerii Zalmoxieni în scrieri cu profund caracter secret, în timp ce ceilalţi cetăţeni aveau dreptul doar la semnarea ideografică.

Mărturisesc acum că am rămas legat pe vecie de Marea Preoteasă. Suntem o funie de lumini care traversează haosul, cosmicizându-l.      Ne-am cucerit prin proces osmotic, celulă cu celulă, genă cu genă.

Pe cei care cred că între noi a fost și o legătură fizică, nu-i voi contrazice. Voi spune doar că nimic nu e imposibil, când totul e posibil.

Mai trebuie spus că, împreună cu Marea Preoteasă, am părăsit cultul lui Zamolxe și am devenit creștini.

Poate că, peste veacuri, istoria ne va face dreptate.

Atunci, într-un gest de neuitat, hotărât, Marea Preoteasă și-a rupt Colanul de aur pe care se găseau aninate trei capete: de Leu, de Lup și de Dragon. Și înlocul colanului și-a pus un lanț. Și pe lanț se odihnea Sfânta Cruce…

 

ȘTIAI CĂ VOI PLECA ÎN CRUCIADĂ. MII DE CAVALERI FĂCEAU ACUM ACEST LUCRU. TREBUIA SĂ APĂRĂM MORMÂNTUL SFÂNT, CREDINȚA NOASTRĂ AMENINȚATĂ DE NECREDINȚĂ SAU DE ALTE CREDINȚE, DUȘMĂNOASE.

Frații noștri întru credință erau amenințați și chiar uciși acolo.

E drept că eu eram și trubadur, dar asta era altceva. Poate că fiecare bărbat este un luptător și un artist.

Mi-ai dat un pumnal, un stilet. L-ai menit să-mi fie cel mai bun prieten: tăcut, dar necruțător.

Atunci ți-am dăruit și eu umbra lui, aceste versuri închegate într-o baladă, BALADA STILETULUI:   La ora când şi paşii profeţilor se-ncurcă, / Și lumânări sleite plâng singure-n biserici, / Capre, păstori, asini Golgota n-o mai urcă / Şi greieri – limbi păgâne – în lut se-ascund himerici; / Când soarele, rănitul, e răstignit pe cruce, / În tainic colţ de piaţă, ferit de ochi străini, / O mână mă atinse şi-o voce: „Nu te duce / Fără să vezi minunea, doar ei să i te-nchini”. //  A fulgerat privirii o rază   – ochi sau poate gând – / Văl de mireasă alb, albastre ierbi de lună, / Coroană despletită, slovă de foc sau rând, / Cerul întors potcoavă, în ţipăt de nebună. / „Din fier de cer, din corn de cerb şi din aur, / Din rouă, din sânge nenuntit de fată mare, / Din guşă de porumbel, din solzi de balaur, / Pe rugul urii încins, călit în apă de mare / Stiletul acesta-i făcut noaptea, în ani şapte, / Stiletul meu viaţă şi moarte aşteaptă” / „Seamănă suspine roşii şi culege şoapte” / „Dreaptă măsură aşteaptă în mâna ta dreaptă” / „Cumpără-l pentru amant, duşman, fiu sau tată, / Cumpără-l cu o viaţă, n-am nevoie de bani. / Pe Dumnezeu genunchii şi ruga nu-l arată. / Cumpără-l, şi vei trăi, prinţe, o mie de ani.” // ÎNCHINARE / Morţilor – un salut! L-am cumpărat într-un târziu. / Cu nisipul în dinţi, doamne, tu pustiu, eu pustiu. / Dă-mi puterea să-mi tocmesc pumnul strâns – el e viu! /Am înfipt stiletul în pământ străin, străveziu. /

La rândul tău, tulburător, uluitor pentru mine, nu știam pe atunci că scrii versuri, mi-ai dăruit și tu o baladă, să nu te uit, așa mi-ai spus zâmbind, BALADA PRIMEI CREDINŢE: La început am fost şi eu o zână, / Prin vrăji m-au preschimbat într-o fântână, / Iar timpul, vechi prieten, vechi călăuză, /  M-a transformat şi el în aurit havuz. / Veneau, însetaţi, drumeţi din patru zări, / Îi vindecam de  moarte,  de depărtări…/ Apoi, de ce nu ştiu, n-am fost iubită /  Și iarăşi preschimbată-n stalactită. // Un ţurţur străveziu, suspendat în cer, / O minune pură, de adânc mister; / Veneau din nou la mine să mă vadă,/ Mii pelerini ce nu puteau să creadă, / Ce mintea refuza să înţeleagă. / Veneau să vadă minunea întreagă; / Apoi într-o noapte şi încă o zi,/ Trupul meu cu stele se acoperi. //  Și-am apărut întreagă, triumfală, / O albă, minunată catedrală,/  Cu slujitori aleşi cu multă morgă / Și cu o nemaiauzită orgă. /  Veneau acum în roiuri credincioşii, / De cum o luminau cântând cocoşii./ Eram pentru credință sfânt oracol, / Muiată-n sânge, slavă și miracol. // Închinare / Nu te întreba de unde vin minuni…/  Nu sunt nici vise, coşmaruri sau  minciuni./  Credinţa ta  poate orice desface,/ Să-aducă-n suflet linişte şi pace.

Am vorbit îndelung despre pumnale, cărți, dragoste, frumusețea femeilor, vigoarea bărbaților. De aici o altă baladă, pe care ai ținut să o scriem  și să o cântăm apoi amândoi. Așa s-a ivit balada cărţilor necitite:   Într-un coşmar, mă-nconjurară biblioteci, / Cu cărţi închise ca pumnale-n teci, / Păreau flori albe prinse în ghiveci, / Sau turme nesfârşite de berbeci; / Eram acum în peşteri, cu tomuri lilieci, / Zburând de-asupră-mi multe, poate zeci; / Eram în junglă cu cercopiteci, / Croindu-şi printre crengi, poteci. // Închis pentru o vină neştiută-n beci, / Luat prizonier de către-azteci; / Cărţi necitite îmi zâmbeau culbeci, / Cerându-mi să plătesc vechi ipoteci, / Și din pereţi curgeau cuvinte seci, / Ce le-ngânau ridicol doi zevzeci. / Puteai să scapi, puteai să te îneci, / În scrieri prefăcute, negre, reci. // M-am întâlnit apoi cu nişte greci, / Cu ei vorbind despre meteci; / Apoi am adormit, credeam că-n veci, / Și     m-am trezit împresurat de şaizeci / De umbre înclinate de dieci. / Se răzbunau pe mine morţii deci: / Din neştiute cărţi, n-ai cum să treci, / Îţi trebuie, cu siguranţă, doi parseci. // ÎNCHINARE / Când m-am trezit, aplauze – ca la meci./ Eram cam dezbrăcat, în berneveci, / Și-o carte cu pagini ilustrate, vreo cincizeci, / Îmi descria Muzeul Cărţii, la austrieci.

Ai ținut să o scriem în monorimă. Până la urmă am reușit, după cum se vede…

Am vorbit și despre drum. Drumul atât de anevoios, de plin de primejdii, drum pe care aveam să-l parcurg, atât la plecare, cât mai ales la întoarcere.

L-am lăsat pe el să-și scrie balada.

Până la urmă, drumul nu ne-a trădat și a ieșit balada drumului care duce undeva: Unde ajung, nimeni nu poate-ajunge / Și, dacă vreau, şi-un munte pot străpunge, / Pot merge peste câmp, livezi, păşune, / Pot trece peste lacuri ori genune. / Mă pierd, când trec printre păduri, / Și sunt adesea cântat de trubaduri. / Sunt respectat şi plopii-mi dau onorul, / Prin mine, vremea-şi trece lin fuiorul. // Nu-i aspru vânt, vrăjmaş, să mă spulbere / Și-adesea-s numit „drum fără pulbere”. / Mă bucură urmă de om, picior gol, / Opincă, pantof, amprentă în nămol. / Duc omul grăbit spre cele patru zări / Și-i cer, ca preţ, doar             câteva-ncălţări. / Acum sunt drept, călcat de mii de roţi / Și căutat de viteziştii netoţi. // Mai ieri, mereu era o întâmplare, / Erau vestiţi tâlhari la drumul mare / Ce jefuiau în voie diligenţe / Și pentru nimeni nu aveau clemenţe. / Mai erau şi despletitele poteci, /  Tivite cu porumb, cu maci și cu dovleci. / Dacă-aş putea să îţi şoptesc tot ce-am văzut, / Nu mi-ar ajunge timpul, de la început.// ÎNCHINARE/ Să vă mai spun, de nu v-am spus cumva: /  Nu credeţi în cetăţi de mucava. / Și vă mai spun, de preţ, încă ceva: / Ca drum, duc, totdeauna, undeva.

Mi-ai cerut să-ți mai scriu o baladă. Scrisesem cândva una, intitulată Balada trandafirului, în care era vorba despre o prințesă rea, crudă, refuzând iubirea cavalerilor care plecau în cruciadă – BALADA TRANDAFIRULUI: Cumplite veşti ne vin din ţara sfântă: sarazinii / Au clătinat, râzând dement, hotarele luminii. / Va fi din nou un vălmăşag de cai, de steaguri, steme, / De cântece-ntru Domnul, rugi, sudălmi, negre blesteme. / Prinţesă, prin faţă-ţi, în acolade de balade, / Trec lei  de-argint, vulturi de bronz, metalice cascade.  / Pentr-un surâs îţi dau în dar cereşti Ierusalime; / Pentr-un sărut, sfinte comori, sipete din vechime. / Treizeci au fost – eroi îngenunchiaţi în nemurire, / Neplânşi şi nenuntiţi, loviţi de dincolo de fire, / În raze răstigniţi, în spadă, în cuvânt, în cruce, / Cu nume de legendă, clar rostite, la răscruce. / I-ai sărutat pe toţi în vis   – sunt pleoape-acum de îngeri / Din albă rană, petale din care pură sângeri. / Bocete de mame, rugi, injurii, strigăte  – sunt spini / Dar tu le-ai refuzat iubirea şi dacă te închini // Să te ascunzi în alte lumi şi  încolţeşte-n scuturi / Rămasă roză, floare-n văi şi care-acum te scuturi. / Chemi ceruri, depărtări albastre şi împleteşti arsuri, / Brodată-n calpă monogramă, pe inimi de armuri. / Îngheţat ţi-e sufletul şi de iască, crud să-ţi trăiască /Trupul, minte săgetat-ai şi mână-mpărătească: / Perle, rouă, lacrimi, gând şi somn (semnele-s de sânge), / Vina ta vândută, prinţesă, printre ele plânge. //  ÎNCHINARE / Simt şi acum pe buze, străină, palida-ţi arsură, / Mă-nfioară ochiul, rază, mult absoluta gură. /  La castel pe poartă, însemnată,   roz-albă floare: /  Cade parfumată, de pe ghimpi, de sărut, ninsoare.

Lucian Strochi