Mi-ai răspuns, inteligent, cu BALADA ȘEHEREZADEI: Se cuvine scrisă în cronici veşnic balada /  Pentru cea mai frumoasă fată, Șeherezada, /   Ce-a salvat de la tragică ruşine, pieire, / Fete ce ştiuseră, doar o noapte, drept mire /  Pe şahul şahilor, plin de otravă şi mânie, / Înşelat de un netrebnic rob şi de-a sa soţie. / Șeherezada l-a îmbrobodit fără de veste / Promiţându-i în fiecare noapte-o poveste. // Și şahul cel mânios nu a rezistat nadei, /  Aşteptând  cu nesaţ basmele Șeherezadei. / Dar fata de vizir, fiind ea foarte isteaţă, / A înşirat poveştile ca mărgele pe aţă; /  Aşa că, ce a început nu avea niciodată / Sfârşit, şi mai trebuia înc-un amurg pe dată. / E drept că şi uşor, ca din poveste-n poveste / I-a dăruit mulţi copii, fără alte neveste. // Numai gâdele de afară era mânios, /  Precum câinele căruia i se luase un os. / Dară apoi s-a bucurat şi el în dosul uşii, /  Alături de vizirul tată, de toţi supuşii.  / Dar, dintre toţi, însuşi şahul era cel mai fericit, / C-avea şi poveste, şi femeie de iubit. / Cât despre vizir, ca tată, bunic, ce să mai spun: / Cred că era pe jumătate beat, mândru, nebun. //   INCHINARE / Când stai în pat cu-o femeie pe care o iubeşti,/  Ai răbdare să îţi spună, dacă ştie, poveşti./ Femeie, când faci ceva cu tâlc, fă-o statornică / Și ai să meriţi să fii trecută în cronică. 

Ai vrut apoi să-ți spun ceva despre femeile pe care le-am iubit. Poate pentru a-mi smulge mărturisirea că tu ai fost iubirea vieții mele, singura, tu fiind cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o.

Ți-am oferit atunci balada femeilor frumoase pe care      le-am iubit cândva:   N-am fost frumos, dar am iubit frumoase, / Cu sâni divini, cu piele de mătase, / Cu ele poţi îmbogăţi iconostase, / Timide şi tăcute, ţâfnoase sau focoase, / Beam fine băuturi spirtoase /Sau vin liturgic de la parastase. / Da, ne iubeam păgân, până la oase, / Din când în când, strigam învinşi: Christoase! // Iubiri din toată lumea cercetam, atlase, / Ca iedera, ca prin inel de trase, / Cu sânii mirosind a chiparoase; / Ne cuceream cam de la ora şase, / Erau negrese, albe, alte rase, / Femei ispite sau femei retrase; / Ne-mpiedicam în haine jos rămase: / N-am fost frumos, dar am iubit frumoase. // Brune năvalnice, blonde distrase, / Veneau în porturi cu luxoase vase, / Pe ţărm era miros de mosc şi răşinoase, / Și barurile pline de ţâţoase; / Cu ele nu-ţi trăgeai ponoase, / Se dăruiau şi nu doreau să te descoase…/ Da, ne iubeam în paturi vechi şi roase: / N-am fost frumos, dar am iubit frumoase. // ÎNCHINare / Erau femei  lumină, zvelte, norocoase, / Cu mari averi, palate-n loc de case; / Dar timpul, suspinând, vrea să mă lase: / Da, viu am fost şi am iubit frumoase…/

  M-ai amenințat șăgalnic cu degetul arătător, apoi mi-ai declarat că înțelegi acest text ca fiind un elogiu adus tuturor femeilor, femeii în general, dar că nu îți plăcea ultimul vers, nedrept de trist.

Apoi mi-ai cerut să-mi imaginez că eu sunt suma tuturor bărbaților din lume, un fel de arhetip masculin. După două ceasuri am venit la tine cu acest text, care trebuie înțeles și ca o glumă, dar și faptul că în fond noi nu suntem altceva decât actori pe scena vieții, jucând roluri de cruciat, de menestrel, de îndrăgostit, de seducător: Balada visurilor mele:  Am fost în China Mandarin, Împărat, / În Sparta nu am fost decât Soldat, / În Ţări Române am fost Fanariot, / În Franţa, pios, dar mândru Hughenot / Și în Provence,  celebru Trubadur, /Trouver cinstit prin ţările din jur, / În cele trei Americi  – General, / Prin alte ţări eram vestit Vandal. // În Spania eram, se înţelege, / Un falnic şi catolic Rege, / În Statele Unite – Mafiot / Și-n revoluţii, simplu Patriot. / Printre catolici             Mare-Închizitor./ În alte ţări Domnitor, Guvernator, / Pe mări străine mare Amiral; / În Rusia eram şi Țar şi Mareşal, // Prin Prusia am fost un fel de Medic /Nu mi-au dat voie să mai predic / Și tot acolo am fost Om de Fier; / În ţări elvete – doar Bancher, / În pravosvlave ţări – Preot cu har, / În Țările de Jos – Tâlhar; / În  Grecia, e drept că mi-a fost greu: / Am fost considerat drept Zeu. // INchinare / Doar mama mă privise veşnic tandru / Și m-a văzut copil, doar băieţandru. / Dar toate vezi, ca vise, au un rost: /  Eu peste toate-aceste întrupări,  Actor am fost.

Ne-am iubit toată noaptea, de parcă ar fi fost ultima. Știam și eu și tu că va trece destulă vreme până când vei fi din nou în brațele mele.

Ne-am jurat credință veșnică și eram convinși că timpurile și spațiile nu sunt piedici prea mari pentru sufletele noastre însetate de iubire.

Ți-am cerut un singur lucru: să nu plângi niciodată cât timp voi fi plecat.

Mi-ai promis și eram convins că aceasta era singura promisiune pe care nu aveai să o respecți.

Am plecat cu inima frântă. Nu o apăra nicio platoșă, niciun scut. Privirea ta m-a urmărit în toate nopțile ce aveau să vină sau ori de câte ori închideam, îngândurat, ochii.

M-A CHEMAT LA EL PRINȚUL DMITRI CONSTANTINOVICI. M-A PRIVIT ÎNDELUNG, ÎN TĂCERE. APOI MI-A PUS GÂNDITOR:                      – DUMNEZEU A FOST ÎNGĂDUITOR CU MINE ȘI MĂ DESCURC ÎN MULTE DINTRE LIMBILE ACESTEI LUMI. IVAN IVANOVICI, VREAU S-O ÎNVEȚI BINE RUSEȘTE PE FIICA MEA MARIA.

– Presimt că aici ne vom petrece mulți ani de acum încolo și e bine să cunoaștem limba acestui pământ. Mă bucur că fiica mea mă moștenește în multe privințe. Știe elinește, turcește, moldovenește, franțuzește, latinește, nemțește și puțin italienește. Pentru o copilă de abia 12 ani cred că e foarte bine. Eu știu rusește, dar nu am timp să mă ocup de ea. De altfel, iubite Ivan Ivanovici, vei locui la noi. Vei fi secretarul meu personal, îmi vei organiza corespondența, vei redacta anumite răspunsuri. Știu că ești scriitor și traducător și te prețuiesc mult. Mărturisesc că o iubesc enorm pe Maria, îmi seamănă, sunt convins că are multe de spus în viitor acestei societăți în care trăim.

Așa a început totul. Maria nu era prea înaltă, semăna cu tatăl ei, dar avea ochii extrem de vii și o frumusețe de madonă. Parcă atunci când îi dăruise chipul, Dumnezeu trăsese cu ochiul la madonele lui Rafael.

I-am fost prezentat. M-a privit pieziș, cu curiozitate, apoi mi-a întins o foaie de hârtie. Scria ceva despre… suflet. Am citit cu multă atenție și curiozitate:    „M-a întrebat iubirea / dacă avem un suflet și un trup / și eu i-am răspuns / că avem un singur trup și două suflete. / Și unde se află sufletul / în inimă sau în minte?/ Și eu i-am răspuns / că avem un suflet în inimă/ și altul în creier. / Un suflet este nemărginit precum cerul, pământul, apele / și e al inimii. / Adulmecă iubirea / și-o apropie / apoi o învăluie. / Sufletul inimii e al cerului, / el se poate întinde / până la marginea firii și mai departe. / Sufletul minții e al timpului / și e tot infinit precum ecoul / precum amintirea / precum oglinda. / Când se întâlnesc cele două suflete / cu alte două suflete / atunci iubim / și se împletesc sufletele între ele / ca razele soarelui, ale lunii / ca o funie de lumini irizate/.”

Am întrebat-o pe Maria câți ani are și ea mi-a răspuns senin că „aproape 14”. Textul ei era straniu, naiv, ușor stângaci, copilăresc și totuși profund, original și am întrebat-o de ce o preocupă atât de mult sufletul.

Mi-a răspuns îngândurată, parcă tristă: „Înainte de a mă naște eu, tata a scris o carte care se numește Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul.” A tipărit-o la Iași, cu doi ani înainte de a mă naște eu și am crezut că eu sunt prelungirea acelei cărți, mai ales că și eu m-am născut tot la Iași. E scrisă în limba sufletului, ca ecou al limbii strămoșilor noștri.

Am zâmbit subțire și am întrebat-o serios:

– Maria, când crezi că te vei îndrăgosti și de cine?

– Mulți cred că sunt un copil și mai cred că un copil nu e capabil de sentimente. Dar poate că un copil iubește mai mult, mai sincer, mai profund decât un om mare. Eu mi-am dăruit deja inima, sufletul meu, trupul meu… Ele vor fi ale unui singur bărbat. Doar el mă va cunoaște ca suflet, ca trup și ca femeie. Și doar lui îi voi dărui prunci, să ne ducă mai departe în veac.

O spunea cu atâta hotărâre, aproape cu încăpățânare, închisese chiar ochii pentru a se concentra mai bine, ca și cum ar fi rostit o rugă, ca și cum ar fi depus un jurământ.

Maria era una dintre acele ființe rare, fără de vârstă, născute înțelepte și care adună în ele toate bucuriile și durerile lumii.

Și timpul urama să-i dea, din fericire sau din păcate, dreptate.

Nu eram singurul care se ocupa de educația Mariei. Avea  în casă   ca profesoară pe grecoaica Asdi Kandaidi. Tot apropiat ei, cu legături tainice și complice era un profesor-călugăr, Stephan Borisovici Karamazov – „călugărul negru” – un practicant  al magiei rituale, cercetător al secretelor mistice ale lui Tamerlan și care a transmis această pasiune și elevei sale.

Datorită  influențelor sale, Maria petrecea zile întregi în bibliotecă studiind cărți magice, semne secrete, vrăji. Mai prefera să studieze medicina, astronomia și istoria. O influență puternică asupra ei a avut-o și Anastasios Kondoidi, trimis al Țarului pe lângă prințul Cantemir.

Sub pretext că o învăț limba rusă, discutam cu Maria când în rusă, când în franceză, atunci când obosea sau când nu mă mai putea urmări,  despre orice și mărturisesc că, încetul cu încetul m-am îndrăgostit de ea, deși aveam cu aproape treizeci de ani mai mult, puteam să-i fiu tată sau unchi.

Am preferat să-i fiu prieten, pentru că știam că Maria se dăruise, deocamdată în secret, unei singure iubiri. Țarul Petru se ținuse de cuvânt și îi dăduse domnului moldav titlul de prinț, precum și câteva moșii pe lângă Harkov și apoi la marginea Moscovei.

La mai puțin de un an de la prima întâlnire, mama ei, Casandra, a murit, puțin după mutarea familiei la Moscova. Peste nici două luni,     ne-am mutat, întreaga familie, adică toți Cantemireștii, cu tot personalul auxiliar, la Sankt Petersburg. Spre surpriza tuturor, Maria a devenit o mamă devotată pentru frații ei mai mici: Constantin, Matei (Matvei), Șerban (Serghei) și Antioh. A rămas atașată îndeosebi de mezinul Antioh, care avea pe atunci 4-5 ani și care îi semăna, dovedind încă de pe atunci un deosebit talent în însușirea limbilor străine, adică moștenindu-și tatăl și sora.

Dimitrie Cantemir s-a consolat destul de ușor cu pierderea Casandrei, hotărând să se recăsătorească repede, aleasa inimii sale fiind Anastasia Trubețkaia.

Maria a fost eliberată o vreme de obligațiile ei de „mătușă” și a început să poarte rochii la modă, bijuterii, pălării, panglici, dantele, ieșind la tot felul de petreceri, participând cu tatăl ei și cu mama vitregă regulat la serate, adunări, baluri mascate, tot soiul de serbări de curte, ocazii cu care s-a apropiat treptat de Petru I.

Frumoasă, inteligentă, dreaptă, elegantă, cu ochi strălucitori și cu părul ondulat natural, cu două bucle în față peste frunte, Maria a ajuns să fie considerată una dintre cele mai atrăgătoare femei din Imperiu, lucru care nu a scăpat privirilor vulturești ale Țarului.

Nu participam la toate aceste serbări, dar aveam urechi bune și privirea ageră.

Prințul Dimitrie își făcea mari planuri pentru fiica sa, și tot atunci a intervenit prima cerere în căsătorie din partea unui curtean, Ivan Dolgoruki, cerere care a fost respinsă politicos, dar ferm, atât de  către Cantemir (care își dorea mult mai mult) cât și de Maria, care, era îndrăgostită sau, cum spun italienii, „promisă”.

Țarul Petru era un „crai”, obișnuit cu lipsa de rezistență a femeilor, care îi cădeau la picioare și în pat cu multă ușurință.

Incredibil, Maria și Petru nu s-au întâlnit în taină decât după zece ani de la prima lor întâlnire. Petru avea vârsta mea, dar avea pasiunea și lipsa de judecată a unui tânăr. Făcuse o pasiune nebună pentru Maria și favoritele lui au fost îndepărtate într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin brutal. Așa că rând pe rând au părăsit scena  Anna Mons, Matryona Balk, Ana Kremer, Maria Matveieva, Varvara Arsenieva, Maria Hamilton, Maria Rumyantseva, Avdotia Cernâșova…

Dar au suferit și bărbații: toți acei care încercau să-l facă pe Țar să renunțe la această pasiune, „din rațiuni de stat”, chiar dacă se numărau printre favoriții lui, au sfârșit prin a fi trimiși la mănăstire, în zone pustii, în orașe îndepărtate sau chiar pedepsiți cu moartea, acuzați fiind de înaltă trădare.

Lucian Strochi