Revoluția din Muntenia (1821). Tudor Vladimirescu.

Acest grup închipue intrarea lui Tudor Vladimirescu în București în martie 1821.

O ceată de panduri cu șușuneaua în spate călăresc în capul „Adunării poporului” deschizând astfel alaiul revoluției.

Steagul Albastru al revoluției, reconstituit după cel autentic, având în dreapta un preot cu crucea în mână, e urmat de o strajă de panduri. Vine după aceea singur: „Domnul Tudor.”

Înapoia lui vin căpitanii Cacalețeanu, Cioranu, Ghencea și Caravia, apoi: Boierii divaniți (cari depuseseră jurământul) în anterie și ișlice, apoi: Oastea revoluționară, compusă din: Căpitan Urdăreanu cu roata lui de panduri, Căpitan Miu cu ceata de Haiduci, Delibașa Hagi Prodan și Căpitanul Macedonsky cu roatele de Arnăuți și Neferi.

Anul 1848: Revoluția din Ardeal. Avram Iancu.

Buciumătorii merg înainte. Steagul revoluției între doi lăncieri cu garda de moți trec în grup având un preot în mijlocul lor. În urma acestui grup apare o ceată din vestita „Gardă Națională”. La o oarecare distanță de acest grup trece singur: Avram Iancu („regele munților”). El este urmat la câțiva pași de Tribuni și Prefecți, după cari urmează: Cetele de moți (lăncieri) și de vânători-pușcași conduși de căpitanii lor. Acești căpitani sunt și ei precedați de alți căpitani numiți Vice-Tribuni ce merg în capul grupurilor, încinși cu sabie și cu pușca în spate. Un alt grup simbolizează aceeași epocă în Principate cu mișcarea de desrobire politico-militară a anului 1848.

Un grup de lăncieri  și un altul de Dorobanți de județ cu ofițerii lor precedează „Carul alegoric” al Deșteptării.

O femeie aripată, în costum alb de Arhanghel, ținând spada în mâna dreaptă și trâmbița deșteptărei în mâna stângă, domină în partea superioară a carului, stând în picioare în mijlocul unui cerc de flori.

Pe două trepte mai jos, de o parte și de alta, coboară 4 fete purtând coșuri cu flori. În partea din față a carului un grup frățesc de tineri bonjuriști, bătrâni boeri și țărani, cu panglici tricolore pe piept, purtând steagul deșteptării, pe care stă scris: „Frăție și Dreptate” sfâșie foile „Regulamentului Organic.” Restul carului în mod simetric este completat de tineri revoluționari, țărani și  boeri ce s-au lepădat de ranguri și privilegii.

Acest car, împodobit cu ghirlande de flori, stofe și covoare, e tras de 6 cai, conduși de surugii în costumele lor tipice.

Carul este urmat de pompieri (din Dealul Spirei) cu parucicul lor, după cari vin călări: Dorobanți de județe.

Anul 1859, Unirea Principatelor.

Acest grup înfățișează prima pagină a realizării Unității noastre naționale sub sceptrul unui singur Domnitor.

În fruntea tuturor merge Tamburul major în capul fanfarei sale.

Un grup de lăncieri de rând călăresc înaintea Steagurilor Domniei. În urma lor, câțiva ofițeri din Stabul Domnesc, conduc lăncieri de rând și de ne rând.

La o mică distanță de ultimul șir soldățesc vine „Carul alegoric” al Unirii.

În mijlocul și partea înaltă a carului, pe un tron de flori, stau două fete reprezentând Țările surori ținând între ele tricolorul desfășurat al Unirii. Într-o desfășurare spirală de sus în jos se înlănțuie o horă de țărani, țărance și tineri „unioniști”, iar în mijlocul lor un taraf de lăutari în anterie și giubele cântă „Hora Unirii”.

Carul este împodobit cu flori și embleme și escortat de un grup de călăreți dorobanți de poștă.

Anul 1877. Independența.

Acest grup simbolizează epopeea răsboiului pentru Independența definitivă a României și se desfășoară în ordinea următoare: un grup de roșiori urmat de altul de călărași  în ținută de campanie, trec înainte. Vine după aceea o trupă de pedestrime.

Tamburul major merge în fruntea gorniștilor și toboșarilor lui. Vine apoi muzica unui regiment de linie cu șeful ei, după care urmează o grupă de vânători. Vine după aceea „Carul alegoric” reprezentând Reduta dela Grivița.

Pe o platformă superioară a redutei România liberă  reprezentată printr-o țărancă înfășurată cu tricolorul României, încununează pe eroii de la Grivița, Valter Mărăcineanu, Șonțu și Giurăscu.

Mai în față, lângă un tun turcesc, Maiorul Candiano cu sergentul Grigore Ioan. Mai jos reduta este flancată de gabioane aranjate în semicerc, înapoia cărora apar curcanii Griviței  cu căciulele lor. Restul carului este completat prin grupuri de dorobanți (în bluze) vânători și linie. În urma carului călăresc tunari (în tunici) și călărași (în bluze).

Anul 1918. Triumful final. Întregirea Neamului

Întregul cortegiu istoric se încheie cu grupul care reprezintă realizarea visului național „Unirea întregului neam românesc” prin bravura și virtutea soldatului nostru.

Ca o viziune a vitejiei strămoșești, un car de triumf roman tras de patru cai (quadrigiu) servește de introducere a simbolului „Victoriei naționale”. Doi legionari romani pedeștri conduc carul, ținând frânele cailor. În carul aurit în stânga și în dreapta stau în picioare doi ostași romani ținând în mâinile lor trâmbițe de alamă.

Între ei pe un suport mai înalt o femee aripată, reprezentând „Victoria”, ține în mâna stângă drapelul nostru tricolor, iar cu dreapta întinsă încununează cu lauri fruntea gloriosului sărbătorit, înfățișat printr-un simplu soldat român.

Soldatul ocupă locul principal la parapetul carului. După o distanță mai mare apar câteva rânduri compacte de cavalerie românească  în ținută de campanie și care precedează carul alegoric al „Unirii tuturor românilor”.

Carul reprezintă un adăpost blindat către care se desfășoară niște tranșee ce înconjoară de trei părți adăpostul.

Pe delușorul acestui adăpost, între sârme ghimpate, „patru țărance” îmbrățișate, reprezentând „Ținuturile românești Unite” (România Veche, Ardealul, Bucovina și Basarabia) se detașează pe un disc, pe care se vede reprezentată Stema actuală a țării.

Din tranșee și adăpost apar soldați neclintiți la posturile lor. Pe platforma anterioară carului se vede o grupă din (Crucea Roșie) „legiunea eroinelor” ce   și-au făcut datoria în preajma frontului.

În urma carului unirii, și în chipul colăcerilor unei frumoase nunți, apar cinci grupe distincte de țărani călări în porturile ținuturilor românești  și cu care se sfârșește cortegiul.

Fiecare grup poartă în alai steagul-prapur al ținuturilor respective.

Astfel grupul Munteniei duce Vulturul, grupul Moldovei duce Zimbrul, grupul Ardealului duce stema celor șapte cetăți, grupul Banatului duce Leul și grupul Dobrogei duce Delfinii. (…)

Primiți cu aceleași aplauze furtunoase și cu aclamații ce nu mai contenesc, defilează cei zece mii de primari al țării.

Pe județe, purtând în frunte placarda cu numele județului frumos aliniați  într-o frumoasă împestrițare  de vârste, în porturile  pitorești ale ținutului fiecăruia, primarii trec pe rând prin fața ochilor Suveranilor și ai mulțimei reprezentând întreaga țară.”

…Regina era o sentimentală. Își iubea copilăria, iubea natura. Mărturisea:

„Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă viziunea locului  Eastwell Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilărești.”

Branul și Balcicul au fost iubirile ei, după cum însăși mărturisea:

„Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o presimțire că locul acela mă aștepta dintotdeauna pe mine, ori trăisem întotdeauna în așteptarea lui.”

Regina a fost iubită și a iubit. Dar cine poate condamna iubirea?

În Malta, Maria se îndrăgostește pentru prima dată de Maurice Burke, căpitanul yahtului ducelui.

În 1888 are o idilă cu prințul George, vărul său, viitorul rege George al V-lea:

„Începând cu vârsta de treisprezece ani, întotdeauna vreun bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu adorator a fost George, vărul meu, acum rege al Angliei.”

I s-au atribuit multe relații extraconjugale:

Prima ar fi fost relația ei cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino în perioada 1897-1898. Carol I i-a cerut socoteală, după ce zvonurile despre această relație deveniseră sâcâitoare.

Maria l-a  înfruntat curajos pe der Onkel Carol I. Maria mărturisește: „Este adevărat ce se insinuează. Cantacuzino mă iubește. Mi-a mărturisit. Ne-am plimbat împreună prin păduri. Este deja prea mult, e adevărat, dar asta a fost tot.” Mignon (Maria) ar fi fost fiica lui Zizi Cantacuzino sau a prințului Boris al Rusiei (concepută în 1899, născută în 1900). Dar Maria nu s-a întâlnit cu cei doi din 1898…

Denigrările, insinuările, bârfele au continuat și după 1947, deci în timpul comunismului.

Iată ce scriau unii despre Regină:

Alexandru Gârneață pomenește „desfrânatele orgii conduse de „gingașa domniță” la Palatul Cotroceni, dar și prin cantonamentele armatelor aliate.”

Susține că ar fi fost alcoolică, fiind văzută în repetate rânduri „coborând beată dintr-un yacht, purtată fiind de tot atât de trejii săi tovarăși de beție.”

Isac Ludo a pus în circulație o scenă referitoare la o presupusă  orgie sexuală la care participă infirmierele conduse de regina Maria, fiicele ei, Elisabeta și Maria, la spitalul, de campanie de la Coțofenești, cu ofițerii francezi.

Scena se termină cu ritualul purificator în care un grup de soldați revoltați dau foc așezământului spitalicesc.

De fapt, cu excepția poporului român, nimeni nu a iubit-o pe Regina Maria. Nemții nu au iubit-o, deși era în arborele genealogic al Hohenzollernilor, pentru că Maria a fost cel mai mare dușman al nemților în Primul Război Mondial. Rușii nu au iubit-o pentru că era o Romanov și, în plus, în cazul victoriei, Basarabia revenea la România. Carol I nu a iubit-o  pentru  că nu îi accepta tirania cazonă, concepțiile învechite potrivit  cărora „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele drepturi sunt cele care decurg din această situație.” Clasa politică nu o iubea pentru că, prin acțiunile ei extrem de eficace, demonstra, fără voia ei, ineficiența lor.

Regina Maria era o triumfătoare. Sub aspect diplomatic, realizarea României Mari i se datorează în mare măsură. A acționat eficient atât în timpul războiului, cât și în timpul negocierii păcii: „Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amândoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Având în vedere că atât Regele, cât și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decât se obișnuiește în ceea ce privește reginele.”

A avut întrevederi oficiale, negociind realizarea României Mari  cu suveranul englez, cu prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, cu președintele SUA, Woodrow Wilson…

Iată și alte portrete și autoportrete ale Mariei, văzută de străini, de români și de ea însăși, întâmplări și fapte semnificative, din diferite perioade:

„Surâsul ei luminos a strălucit în tenebrele Primului Război Mondial. Maria a României s-a remarcat prin eroism și maiestate. Ea a fost mama răniților și  sufletul României”. (Philippe Delorme); „Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls și ultima fărămă de speranță”. (Regina Maria); „Ofițerii și soldații noștri de la Mărăști și Mărășești nu o vor uita nici pe pământ, nici în cer pe Regina Maria a României, mama celor răniți și descurajați în acele momente, nu o vor uita și o vor slăvi veșnic, pentru că ea le-a alinat durerile fizice și le-a micșorat suferințele morale”. (Ion I. Nistor); „Am lăsat drumul și am intrat în tranșee, un întreg labirint de tranșee alunecoase, prin care ne era greu să înaintăm, cu multe suișuri și coborâșuri. Soldații au fost uimiți și încântați să mă vadă (…) m-au primit cu cea mai adâncă și sinceră bucurie.” (Regina Maria); „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreț desăvârșit de pericol nu pregeta să se arate acolo unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldați răniți și bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor. Ea a trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieții ei. O pagină pentru care…România îi datorește o admirativă recunoștință.” (I. G. Duca); „Regina Maria a reușit să creeze o simbioză rar întâlnită cu soldații Armatei Române, făcând să se împace într-un mod admirabil rigoarea suveranității regale cu latura sentimentalității femeii cu aplecare către majoritatea semenilor, indiferent de statutul lor social. Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul războaielor din 1913 când nu numai că nu a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătâiul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuiește mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până își dădea sfârșitul.” (Arthur G. Lee).

Lucian Strochi