La 6 martie 1919, Regina Maria a cerut o audiență la primul ministru Georges Clemenceau, dar a fost refuzată. Pe data de 7 martie, Regina este la cabinetul lui la ora 8 fără un sfert. Clemenceau îi spusese că este ocupat de la ora 8 dimineața la 11 seara. E nevoit să o primească, la început pentru o jumătate de oră. Dar discuția s-a prelungit două ore.

Iată cum o prezintă pe Regină generalul Mordacq, Directorul de Cabinet al Primului Ministru:  Avea o alură deosebită, o adevărată alură de regină: înaltă, frumoasă, foarte bine făcută și cu acel nu știu ce care caracterizează o mare doamnă și se impune întotdeauna. La acestea se adăugau și o mare simplitate, calm  și bunătate extremă, cu tot anturajul său.

Discuția cu Clemenceau are accente dure, par doi floretiști experimentați, dar Regina punctează decisiv:

– Uitați, Doamnă, că țara dumneavoastră, semnând o pace separată, a pierdut dreptul de a cere respectarea angajamentelor teritoriale luate în favoarea sa de Aliați în august 1917.

– Domnule prim ministru, știți prea bine că România a fost obligată să semneze pacea din cauza dezertării Rusiei și a izolării în care se găsea la sfârșitul anului 1917…

– Ah, Doamnă! Nu asta! Nu dumneavoastră! Știu că v-ați opus personal păcii separate, nu veniți să-mi spuneți că v-am părăsit.

Regina s-a ridicat să plece. Clemenceau a intervenit:

– Am destul timp pentru dumneavoastră: nu vă precipitați, vorbiți răspicat, îmi place asta! Vorbiți-mi despre revendicările țării dumneavoastră.

– Transilvania până la Tisa și tot Banatul.

– Dar, Doamnă, cereți partea leului!

– De aceea, domnule prim ministru, Leoaica se adresează vărului ei, Tigrul!  (Tigrul era una din poreclele lui Clemenceau).

Din adversar, Clemenceau devine un susținător al Reginei. Se pare că ar fi spus, cu admirație:

 O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!  

La 8 martie 1919, Raymond Poincaré, Președintele Republicii Franceze, a invitat-o să treacă în revistă garda de onoare de la palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie.

În mai 1919, Ferdinand și Regina Maria au făcut o călătorie în Transilvania vizitând Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Abrud, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare, Oradea. Pe parcursul întregii călătorii regina a purtat costumul popular românesc.

La 1 Decembrie 1920, Consiliul Orășenesc Bran decide:  Să dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usca lăcrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântarea pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate astea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi.

La 26 martie 1926 trece la ortodoxism, fiind dezlegată de Patriarhul Miron Cristea.

Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926 face o vizită în SUA, însoțită de Ileana și Nicolae.

La 18 octombrie, James J. Wolker, primarul New Yorkului, îi oferă cheia orașului. Pe 19 octombrie, Președintele SUA a primit-o la Casa Albă. Indienii sioux din Dakota de Nord o botează Winyon Kipanpi Win, „femeia pe care o chemi”, adică „femeia dorită”.

Era o femeie de o energie stihială, incredibilă:

  Aș vrea să fiu eu rege – poate că aș fi fost un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și cu fapte și mai aspre, dacă ar fi fost nevoie – nu e vremea să ezităm  sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă. Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara.  

Confesiunile ei au uneori un gust amar și mă întristează și acum:

 Primul șoc a fost căsătoria – nu-mi plăcea. Aveam nevoie de tandrețe, dar am dat peste altceva – mă simțeam rușinată, umilită, nimic din educația mea nu-mi sugerase revelația aceasta, eram încă foarte tânără. Poate că tânărul prinț căruia îi fusesem dată de soție nu era un învățător prea priceput, dar adevărul rămâne că am ajuns la o aversiune aproape fanatică față de toate realitățile cărnii, de care nu am scăpat mulți ani. Aveam un soț care era îndrăgostit de-a dreptul violent de mine din punct de vedere fizic, dar care nu avea cu mine nicio legătură sufletească.

Regina scria în 1925, la a doua renunțare la tron a lui Carol:

Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viața îți datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine să pleci.  Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. (…) Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina, trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă fiul meu, Carol,  cred că va veni într-o zi ceasul când vei avea nevoie de mine, ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.

Regina cerea ca la funeraliile sale să se arboreze doliul violet, iar pe catafalc să se aștearnă flori roșii.  Chiar dacă întotdeauna am avut oroare de cuțit, vreau ca, după moartea mea, inima să-mi fie scoasă din trup și îngropată  în mica biserică Stella Maris (din Balcic). On revient toujours à ses premiers amours – așa că m-am întors la mare, unde doresc ca inima mea să fie dusă, lângă mare, sub lespezi, la Stella Maris. Am iubit Tenho Juvah, locul pe care l-am creat, locul pe care l-am clădit, deci lăsați ca inima mea să stea acolo, chiar dacă trupul meu va trebui îngropat la Curtea de Argeș, alături de Papa, așa cum este corect pentru o Regină.  

Cauzele decesului: ciroză nealcoolică, o gripă severă, un accident cardiac, un cancer pancreatic, o plagă infectată în zona stomacului.

În iulie 1938 era foarte cald, iar călătoria cu trenul foarte obositoare pentru un om aflat în mare suferință.

 Țăranii acoperiră vagonul albastru-argintiu cu perdelele trase, în care se află ea, cu crengi verzi, ca s-o ferească de căldură. Toată ziua cară găleți cu apă rece să se mai răcorească fierul încins.

Carol II  nu i-a permis să-l vadă pe Eugen Zwiedineck, aghiotantul ei, nici pe Nicolae și Ileana.

Principele Nicolae a tras cu revolverul asupra lui Carol. Regina s-a interpus   și a fost rănită în stomac…

Maria era un talent plurivalent. A scris cărți: Ilderim. Poveste în umbră și lumină, 1921; Regina cea rea, 1916; Minola. Povestea unei mici regine triste, 1918; Sămânța înțelepciunii, 1925; Păsări fantastice pe albastrul cerului, 1928; Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume, 1930

A lăsat manuscrise nepublicate: Scrisă când am devenit Regină; Paginile mele românești; București; Pagini scrise în decembrie 1916; Colonelul Boyle; Ioan Brătianu.

A jucat teatru, a cântat, a recitat, a pictat, a dansat.

Ce a însemnat Regina Maria pentru mine? Cel mai bun sfetnic, cel mai bun prieten, cel mai mare complice, păstrătorul tuturor secretelor de stat.

Ce a însemnat pentru poporul român? O eroină cu un destin fabulos. A avut totul, a pierdut totul. Cred că a fost singurul om căruia războiul i-a permis să se manifeste plenar, genial chiar.

Îmi mărturisea că a avut un singur iubit și acela a fost poporul român. A fost economist, politician, medic, psiholog, lingvist, scriitor, mamă, o femeie pe care nu o poți uita, cu niște ochi unici, de care nu se putea să nu te îndrăgostești.

În ceea ce mă privește, pot spune că am realizat și eu câteva lucruri:

Am fost Rege în România Mare.

Am reușit să rezist și să nu cedez, chiar atunci când pacea părea a fi singura soluție rezonabilă.

Am transformat dinastia germană într-o dinastie românească.

Am reușit să mă înving pe mine însumi, trecând peste der Onkel, tirania lui, tratatele lui secrete.

Am fost de partea dreptății, deci a poporului.

Am dat Legea 3608 /1921, legea împroprietăririi. O lege care nu a fost contestată de nimeni, semn că a fost dreaptă.

Am dat în 1923 cea mai echilibrată și modernă Constituție.

Nu am avut în timpul domniei mele niciun conflict social major.

Românii m-au îndrăgit. M-au supranumit în toate felurile. Mi-au spus Cel Loial, Întregitorul, Regele tuturor Românilor.

Atunci când Hohenzollernii m-au șters din arborele lor genealogic, românii m-au recompensat cu cel mai mare titlu de noblețe al lor.  Mi-au spus Ferdinand al României.

Sunt un timid. Dar am avut, e drept puține, și momente de glorie, de triumf, memorabile.

 

Desigur, cel mai cunoscut este discuția din Consiliul de Coroană de la Cotroceni, cu Petre P. Carp.

Lucrurile s-au desfășurat cam așa:

Petre P. Carp, agresiv:

„Hohenzollernii nu pot fi învinși, maiestate!”

I-am răspuns:

„Ba da, eu sunt unul dintre aceștia”.

Petre P. Carp mi-a reproșat că am uitat de interesele dinastiei din care fac parte, Hohenzollern – Sigmaringen.

I-am răspuns:

„Ați greșit, domnule Carp, atunci când ați vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirații ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că Dinastia mea este română! Rău ați făcut-o că ați numit-o străină, germană. Nu, este românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o Dinastie națională și revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor mi-a încredințat-o.”

 

Petre Carp și-a ieșit parcă din minți:

„Mă voi ruga de Dumnezeu ca armata română să fie bătută!”

I-am răspuns calm, aproape înțelegător:

„Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dumneavoastră cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dumneavoastră sentimente. Îmi închipui că au izvorât în focul discuțiunii, dintr-un moment de necugetată mânie.”

Carp a continuat, pe același ton:

„Ba nu, deloc. Voi trimite la război pe cei trei fii ai mei dacă veți hotărî războiul, se înțelege, în armata inamică a României.”

Asta a fost tot…

Ștefan căzu pe gânduri. Dacă sufletul său se adăpostise în pieptul Regelui, cine era sufletul pereche: Elena sau Maria? Sau poate amândouă?

Lucian Strochi