„M-AM NĂSCUT LA VARȘOVIA, DAR NU POT SĂ SPUN ÎN CE ȚARĂ. PENTRU CĂ POLONIA, DESPRE CARE AUZISEM CĂ AR FI ȚARA MEA, NU ERA POLONIA, CI O PROVINCIE A IMPERIULUI ȚARIST.

Părinții mei erau profesori, Vladislav și Bronislava, adică aveau nume „slave”.

Mi s-a spus Maria, dar și Salomeea, însemnând „a primi pacea de la Domnul”.

Tata era un geniu: știa orice, de la matematici la fizică, de la lingvistică la istorie.

M-am născut la 7 noiembrie 1867, o dată… ironică, deoarece la 7 noiembrie a izbucnit Revoluția din Octombrie, care a însemnat sfârșitul țarismului.

Nu am avut o copilărie fericită. Aveam 9 ani când a murit de tifos sora mea Zofia și abia 10 ani când a murit mama, de tuberculoză.

Tata a fost înlăturat din funcție, pentru că gândea ca un polonez.

Am învățat bine și eram colegă de clasă cu Elena, sora mea mai mare cu doi ani.

Se preda doar în limba rusă, dar copiii studiau pe ascuns cultura poloneză. Știam bine rusa și profesorii mă puneau să răspund inspectorilor care veneau mereu în control.

Nu cred că sunt un suflet rău, dar mărturisesc că m-am bucurat când am aflat de asasinarea țarului Alexandru al II-lea, în 1881.

Aveam 13  ani și credeam că Polonia va fi din nou liberă. Peste doi ani, am absolvit cursurile secundare cu medalia de aur.

Multă lume spunea că sunt frumoasă. Aveam o față rotundă, părul dat mult pe spate, astfel că fruntea părea foarte înaltă. Sânii erau cuminți, dar cam mari. Purtam o uniformă neagră, dar cu un guler cu dantelă albă și o cravată roșie sau albastră, în formă de fluture.

Aș fi vrut să-mi continui studiile la Universitatea din Varșovia. Am încercat chiar să mă înscriu acolo, deghizată în băiat.

Mi-am dat seama că mai devreme sau mai târziu m-aș fi trădat, așa că am renunțat. Singura soluție ar fi fost să studiez în străinătate, dar de unde bani?

Sora mea mai mare, Bronislava, se înscrisese la facultatea de medicină din Paris în 1886. Mi-a promis că, atunci când va deveni medic, mă va ajuta să-mi fac și eu studiile la Paris.

La 17 ani m-am angajat ca guvernantă la o familie înstărită din Varșovia (nu-i dau numele, pentru că nu merită să fie amintit). Aveam grijă de doi copii ai familiei, două fete,  câte șapte ore pe zi. Apoi ajutam și la treburile casei.

Studiam noaptea matematica, fizica și chimia. I-am adunat pe copiii din vecini și am făcut cu ei citirea și scrierea în limba polonă.

Kazimir, fiul cel mare al familiei, care era student la matematici la Universitatea din Varșovia, s-a îndrăgostit de mine. Recunosc  că și eu de el. Dar familia s-a opus cu ferocitate relației noastre care devenise serioasă și se putea termina cu o căsătorie.

Așa că a trebuit să plec, dar am avut noroc că tata a primit o slujbă bine plătită și nu a trebuit să mai muncesc eu.

Între timp, Bronislava s-a logodit cu un medic polonez pe care îl chema tot Kazimir și m-au invitat să vin la Paris, să locuiesc cu ei. Din Maria am devenit Marie. Se putea respira liber la Paris. Dar culmea, am avut ceva dificultăți cu limba franceză, nestăpânind-o bine. M-am înscris totuși la Universitate, dar eram stânjenită pentru că aveam deja 24 de ani și eram mai în vârstă decât toți colegii mei.

Kazimir era un soț ideal și un patriot adevărat. Primea vizite de la diverse persoane cu simpatii revoluționare. Mergeam des la concertele susținute de Ignacy Paderewski și acest muzician avea să devină conducătorul Poloniei după eliberarea țării.

Am fost întotdeauna o fire mândră și m-am mutat într-un apartament din apropierea universității, pentru a fi singură.

Studiam mult, mâncam puțin și într-o dimineață am cedat. Noroc cu Kazimir, care m-a găsit aproape fără viață și care m-a readus în casa lor.

Dar, după ce m-am întremat, m-am reîntors la apartamentul meu.

În numai 2 ani, adică în 1893, am devenit absolventă a cursurilor superioare magna cum laude și licențiată în fizică.

În 1894 am obținut și licența în matematică. Dar asta după ce mă întorsesem în Polonia, unde o prietenă, Jadwiga Sikorska, a reușit să-mi obțină o bursă de studii din partea guvernului Poloniei.

L-am cunoscut pe Pierre pe când acesta împlinise 35 de ani. Adică era cu 8 ani mai mare ca mine. El era celebru în lumea academică pentru rezultatele sale în cercetarea magnetismului.

Eu lucram la o temă de cercetare, încredințată de profesorul îndrumător Gabriel Lippmann despre proprietățile magnetice ale oțelului.

De fapt, l-am cunoscut pe Pierre prin intermediul unui compatriot, Josef Kovalsky, profesor de fizică la Universitatea din Freiburg și care venise la Paris să țină o conferință. Era prieten bun  cu Pierre.

Pe Pierre l-am îndrăgit din prima clipă. Avea toate calitățile, inclusiv o frumusețe virilă, accentuată de barbă și mustață și contrazisă de doi ochi melancolici, de care nu puteai să nu te îndrăgostești.

Eram convinsă că nimeni și nimic nu ne va putea despărți.

Dar a trebuit să mă reîntorc pentru o scurtă vreme în Polonia.

M-am întors însă repede în Franța și m-am căsătorit cu Pierre Curie pe  26 iulie 1895, având o nuntă modestă, lipsită de orice fast.

Luna de miere am petrecut-o colindând Franța pe biciclete. A fost, cred, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele.

Mărturisesc că aș fi vrut să rămân însărcinată cu Irène făcând dragoste cu Pierre într-o livadă.  N-a fost să fie. Mai mult, în livadă era și o prisacă. Albinele ne-au iertat, poate că nu ne-au crezut flori.

Oricum, Irène s-a născut în septembrie 1897. A fost un copil dorit. Glumeam, credeam că e un pui de geniu. Și așa a și fost.

N-aș vrea s-o neîndreptățesc pe Ève, dar ea nu a urmat tradiția familiei. Poate că a fost mai bine.

Cu Pierre am petrecut mii de ore în laborator. Am crezut în adevărul nostru.

Am crezut în radiații, în radioactivitatea naturală și  cea artificială.

Hittorf descoperise în 1869 radiația catodică, Röntgen – razele X, Becquerel – radioactivitatea spontană a uraniului.

Dragul de Pierre a construit electrometrul care ne-a ajutat enorm. Am filtrat, cernut, decantat tone întregi de pehblendă. Am descoperit două elemente noi, primul – poloniu,  nume dat în cinstea țării mele de origine, iar apoi radiu.

Lumea a înțeles mai bine structura atomului, faptul că poate fi descompus în particule elementare mai mici.

Ani de zile, împreună cu Pierre am continuat cercetările. Când crezi în ceva, nu se poate ca acel ceva să nu existe. În iulie 1898 am izolat din pehblendă un element nou. În decembrie am izolat un al doilea element. L-am numit radiu.

Am muncit ca ocnașii, ca minerii, ca spălătorii. Uitam adesea și să mâncăm. Cred că fără dragoste, fără pasiune, fără respect pentru munca noastră comună, nu am fi reușit. Am uitat să fim oameni și am ajuns semizei.

Nu am lucrat pentru glorie, ci pentru oameni. Eram convinși că radioactivitatea îi va vindeca pe oameni. Multe boli puteau fi vindecate. Cel puțin așa credeam. Poloniul și radiul ne apăreau ca un panaceu.      N-am știut, decât prea târziu, că radioactivitatea poate și ucide.

Eram niște umbre, când Comitetul Nobel ne-a conferit, în noiembrie 1903, Premiul Nobel pentru Fizică. Eram atât de obosiți, de epuizați, că am amânat cu un an discursurile de primire a decorației.

A venit și anul 1904. Pierre a devenit profesor universitar la Universitatea din Paris, s-a născut Ève, iar eu a trebuit să mă ocup de toate, de cercetare, de familie…

Pe 19 aprilie 1906, în timp ce se deplasa către o editură pentru a-și publica un manuscris, Pierre a fost lovit de un atelaj greu și și-a pierdut viața, la numai 46 de ani.

Când am aflat ce se întâmplase și că Pierre părăsise această lume, am dat un țipăt lung, care s-a transformat într-un urlet. Așa cum urlă lupii la lună, pe o câmpie înghețată la liziera unei păduri.

Am avut senzația că toate păsările aflate în zbor se prăbușesc fără viață.

Apoi a intervenit ceva curios: am fost anesteziată. Nu mai simțeam nimic, nu îmi aduceam aminte de nimic. Credeam că Pierre a plecat undeva, în altă țară, să susțină o conferință și că se va întoarce în câteva zile.

Și înmormântarea lui a decurs curios. Nu am vărsat o lacrimă. Nu am bocit, nu am îmbrățișat sicriul. Cel care murise părea o ființă apropiată, dar atât.

Abia peste vreo două săptămâni, când deja nu îl mai simțeam pe Pierre alături de mine, când nu îi simțeam răsuflarea fierbinte peste umărul meu, când nu îi mai vedeam ochii strălucitori, atât de frumoși,    privindu-mă cu drag, poate și cu puțină admirație, am realizat că Pierre nu mai e decât în amintirea mea, că trăiește doar atunci când închid ochii.

Dar cuvintele lui nu mă mai mângâiau, iar degetele sale prelungi, frumoase, de pianist, nu se mai împleteau cu ale mele, într-un dans ciudat, totemic.

Atunci am început să plâng, isteric, plângeam în interior, în mine, mă prăbușeam, se prăbușeau punți. M-am simțit trădată, atât de Pierre, plecase prea ușor de lângă mine, fără să lupte, cât și de Dumnezeu.

Poate că Dumnezeu era iritat pentru că deschisesem unele uși pe care el și le-ar fi dorit închise, poate că se temea că noi, oamenii, vom afla ceva mai mult despre începuturile lumii și ne pedepsise. Fetele erau încă mici, Irene avea abia nouă ani, iar Ève abia împlinise doi ani și cred că nici nu știa cine e Pierre.

Atunci m-am hotărât să scriu o biografie a sa, în care să-i evoc viața și opera, activitatea și poate ceva din gândurile și sentimentele sale. Cred că împreună cu Pierre am realizat androginul.

El era prudent și logic, deductiv, eu eram inductivă. El era fizicianul, eu chimistul; el încerca să descopere legile naturii și ale materiei, eu voiau să aflu care e structura elementelor. Pur și simplu ne completam la modul ideal.

Am continuat munca, îndârjită, muncind pentru amândoi, reușind izolarea radiului. Am primit în 1911 Premiul Nobel pentru chimie. De fapt nu l-am primit singură, ci amândoi.

Am crezut că radiul poate vindeca oamenii. Unele rezultate erau încurajatoare. Irène mă urma în carieră. La fel și soțul ei, Frédéric   Joliot-Curie. Împreună au descoperit radiația artificială.

Nu am știut la început că radiul mă va ucide. Am suferit întâi de o inflamare a pelvisului renal și am fost operată. Am călătorit atunci în Anglia, în Suedia, împreună cu fetele și cu colegul și prietenul Albert Einstein.

Am început să aud tot mai slab. Apoi mi s-a deteriorat și vederea.  Am început să am atacuri tot mai dese. Am înțeles în fine ce se întâmplă cu mine, care era motivul bolilor mele.

Dar nu mai puteam face nimic. Trebuia să lupt până la capăt.  Pentru mine, pentru Pierre, pentru umanitate. La urma urmelor, eu nu eram decât un soldat pe front.

În martie 1934, am fost cuprinsă de o febră neobișnuită, de aproape 42 de grade. Am zâmbit: aveam temperatura păsărilor. Poate că mă transformam și eu într-o pasăre. Aveam leucemie, o anemie aplastică. Am pornit-o spre munți…”

Lucian Strochi