Ève, la trei ani după moartea mea, adică în 1937, a scris biografia Madame Curie.

„Nu mi-a plăcut niciodată să mă laud, să-mi laud activitatea.

Totuși unele lucruri trebuie spuse, pentru că eu le-am trăit și le cunosc foarte bine.

Da, la izbucnirea Primului Război mondial, am apărat ca o cloșcă cutiile cu radiu, puii mei, care au fost transportate până la Bordeaux.

Am plecat voluntară cu opt vehicule echipate cu instalații care utilizau raze X.

Am fost răsplătită indirect pentru această participare la război. Patria mea natală, Polonia, a devenit independentă în urma tratatului de la Versailles.

Am avut prieteni puțini, dar buni. Pe lord Kelvin, pe Albert Einstein (acesta mă alinta spunând că după știința lui, doar șase oameni din lume i-au înțeles teoria relativității, eu fiind una dintre acele persoane), pe Émile Boérel, pe Jean Perrin.

În 1911 s-a supus la vot admiterea mea  în cadrul Academiei de Științe.

Un ziar parizian a sugerat existența unei posibile relații sentimentale între mine și Paul Langevin. Paul l-a provocat la duel pe autorul articolului respectiv.

Mi-am adus aminte că, în urmă cu trei sferturi de veac, se mai purtau astfel de provocări dramatice prin Rusia, iar Pușkin și Lermontov fuseseră uciși în asemenea dueluri…

Mai e de spus ceva. Am crezut tot timpul în Dumnezeu, chiar dacă uneori mi s-a părut că El s-a îndepărtat de mine.

Moartea Mamei mi-a zdruncinat serios credința, pe care nu am părăsit-o totuși.

E drept că nu m-am căsătorit religios cu Pierre, ci doar civil. Pierre nu aparținea niciunei religii, iar eu nu practicam niciuna.”

Undeva, scriam:

„Mă număr printre cei care cred că știința are o frumusețe aparte. Un om de știință în laboratorul lui nu este numai un tehnician; el este asemenea unui copil aflat în fața unor fenomene naturale care îl impresionează ca și cum s-ar afla  într-un basm.”

 MARIA SE ÎNTOARSE SPRE PROFESOR ȘI SPUSE HOTĂRÂT: „EU RĂMÂN AICI!”. ȘI PUSE PALMA ÎNTREAGĂ STÂNGĂ, A INIMII, CU DEGETELE RĂȘCHIRATE, PE PIEPTUL LAT AL LUI CONSTANTIN. CA ȘI CUM AR FI PUS O PECETE, CA ȘI CUM AR FI FĂCUT UN JURĂMÂNT.

Profesorul Dimitrie Gusti, dădu din cap, adică „da, da, desigur, dacă asta e dorința ta, eu nu am nimic împotrivă, dar te vei descurca singură, nu mai am niciun drept, dar nicio obligație.” Spunea toate astea, vorbind din ochi, fără cuvinte.

Maria îi răspunse apoi la o întrebare nepusă:

„Da, voi veni și voi cânta la Expoziție.”

Profesorul dădu din nou din cap, da, da, bine, foarte bine, așa se și cuvenea, salută scurt și plecă, pe jumătate supărat, pe jumătate amuzat. În fond, venise aici nu pentru a o conduce pe Maria în brațele lui Constantin, ci pentru a obține de la Brâncuși promisiunea că va participa la deschiderea Expoziției Universale cu două–trei lucrări.

Ar fi fost foarte bine pentru România: Brâncuși era deja celebru, chiar dacă nu era încă acceptat de toți.

Geniile nu sunt niciodată acceptate de toți, șochează adesea prin noutate, dar lucrurile se așază apoi de la sine.

Plecase fără să discute problema, dar era încredințat că, atunci când Maria anunțase că va veni, cu siguranță va veni și el, ea vorbise de fapt pentru amândoi.

Profesorul se urcă în trăsură gânditor, hotelul său era destul de aproape de 11, Impasse Ronsin, unde se găsea atelierul sculptorului.

Stătuse totuși două ceasuri și mai bine, examinase cu atenție piesele din atelier, de fapt era un muzeu atelier, cu multe lucrări finite, dar și cu altele aflate în diferite stadii, unele chiar simple eboșe puse pe hârtie, doar gânduri,  fulgere negre.

Se întrebă dacă Maria Tănase nu îl știa dinainte pe Constantin Brâncuși, dacă nu se întâlniseră vreodată, recent sau cu ani în urmă, la Paris sau în Oltenia. Maria nu părea interesată de lucrări, părea că le cunoaște foarte bine, în plus vorbea surprinzător de bine franțuzește, de parcă ar fi stat în Franța câțiva ani buni.

Și totuși Maria îi spusese că nu-l văzuse niciodată pe sculptor, se bucura că e oltean de-al ei și că ajunsese o celebritate mondială. Oricum, gestul ei fusese unul surprinzător, deși, la fel de surprinzător, Constantin acceptase autoinvitația Mariei ca pe ceva firesc, de la sine înțeles.

Suspină:

„Ei, dragostea, cât e de simplă și de complicată în același timp.”

Găsi cheia potrivită și intră în cameră. Pe el nu-l aștepta nimeni…

…Maria se dezbrăcă în tăcere. Știa că e privită, așa că își încetini cât putu mișcările. Mai mult, știa că are rivale.

Peste tot, aparent în neorânduială, torsuri, sâni, fețe, dar și reprezentări care aminteau vag de o femeie. Îi ceru lui Constantin, cu un gest scurt,  s-o urmeze. Apoi i se dărui. O făcu, de parcă întâlnea un bărbat întâia oară. Îl primi cu bucurie. Îi tremura carnea, dar și sufletul. Era cu adevărat un bărbat falnic.

Știa că avusese multe femei, i se dusese chiar vestea, iubise toate tipurile de femei, de la prințese la simple țărănci, de la unguroaice  la  irlandeze, de la franțuzoaice la americance.

Și ea avusese bărbați. Pe unii și-i amintea cu duioșie. Pe alții aproape că îi uitase. Primul fusese doctorul, care o și lăsase grea. O sfătui să avorteze, să renunțe la copil. Era prea tânără. O scăpă chiar el. Simți un gol imens, o tristețe de parcă din crângul ei însorit dispăruseră toate păsările, mierlele în primul rând. Îi legase și trompele. Poate că glumea, dar de atunci nu mai rămăsese gravidă.

Se iubea cu Constantin, de parcă o făcea pentru prima și ultima oară. De parcă, după aceea, unul dintre ei avea să moară. Se iubeau cu disperare, de parcă de iubirea lor ar fi depins însăși soarta omenirii.

Termină în cascade, gemând ușor. La fel și Constantin, care părea neistovit.

Apoi, brusc, de parcă s-ar fi înțeles dinainte, se despărțiră, răsturnându-se pe spate.

Ar fi vrut să aibă deasupra lor cerul, poate chiar plin de stele. Să le numere, să se liniștească. Nu mai încercase niciodată așa ceva.

Se iubiră din nou, amarnic, de parcă s-ar fi luptat, de parcă s-ar fi urât, nu iubit.

I se părea că, invidioase, geloase, pietrele, marmurele, bronzurile, lemnele o bârfeau, comentau acel ritm nebun, acea vălurire nebună.

Apoi și ele căzură în admirație. Așa ceva nu mai văzuseră. Cocoșul încercă să strige zorile, dar încremeni în strigăt.

I se făcuse somn, ar fi vrut să-i cerșească doar câteva clipe de liniște,  să-și pună în ordine gândurile, păreau un ghem deșirat, numai că nu era de lână, ci de lumină. Sau o funie răsucită.

Până la urmă se opri el. Avu puterea să recunoască:

„Marie, m-ai răpus. Poate că am început să îmbătrânesc.”

Închise ochii mulțumită, zâmbind. Dacă ar mai fi durat câteva clipe, și-ar fi recunoscut ea înfrângerea.

Constantin o privi cu admirație:

„Eu am ales numai femei care știu să iubească. Dar le-ai biruit pe toate. Chiar și pe Peggy. Peggy Guggenheim. Ea credea că e cea mai mare iubită, pentru că îmi spunea: „Eu sunt iubita ta predestinată. Noi, femeile, avem un punct intim care, dacă e atins, înnebunim de plăcere. Și-l înnebunim și pe celălalt. Se numește punctul G. Eu am în nume cinci puncte G! Le am încrustate, ca să nu uit, chiar în nume. Mai știi vreo femeie care să aibă în nume și prenume 5 G?”

Maria simți nevoia să schimbe vorba:

„Dacă ar fi să-mi faci o statuie, un bust, mă rog, ceva care să-ți amintească de mine, așa cum ai făcut cu celelalte, din ce material m-ai ciopli sau șlefui?”

„Eu cred că ți se cuvine dăltuirea directă și atunci ai putea fi lemn, piatră albă, marmură verde, neagră sau albă. Nu te-aș face din bronz, pentru că nu mai trebuie să fii cizelată. S-ar putea produce solarizarea bronzului. Iar dacă te-aș face din fontă arămită, m-ar deranja efectele secundare.”

„Iubesc cu patimă piatra. Cred că este străbuna noastră. Am scris despre piatră un sonet, pe care vreau să ți-l citesc și să-ți descifrez câteva din secretele lui: SONETUL PIETREI.  „domnul mi-a dat la naștere o piatră/ sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte/  e bună stăvilar pentru o punte/  pentru o moară o cetate vatră//  iar de va fi așa ca un grăunte/ o vei cinsti cum omenești o voatră/  în casă ca pe-o zestre dintr-o natră/  pe deget de mireasă să te-nfrunte// adoarmă în statuie idolatră/ zid neclintit la vremi vrăjmașe crunte/  să fie-n alambicuri sau  sub frunte//  aur curat pe sân de cleopatră/ altar sa fie sau gâlceavă-n șatră/  dar între noi s-ajungă sacră luntre…”

Când eram copil și vedeam pietrele puse drept greutate la capătul războiului de țesut credeam că sunt un ghem pentru firele natrei. M-a impresionat dintotdeauna simbolistica pietrei, faptul că intră în atâtea parabole și mituri, de la David la Sisif, de la Iisus la Prometeu. Iar piatra e și vatra, și altarul, și piatra filosofală, și piatra de pe inel, și piatra de moară și parte dintr-un zid de cetate, și armă ucigașă și pedeapsă divină. Dar piatra poate fi și trupul statuii…”

 

„Te-aș dăltui totuși în lemn pentru că tu curgi, iar prin lustruirea lemnului de nuc, de fag sau de paltin, de cireș sau de prun, ai căpăta ape tainice.

Maria se întoarse spre el, ușor nemulțumită, țuguindu-și buzele:

„Credeam că mă vei ciopli în marmură. Verde, roză, neagră, albă, cu vinișoare albastre. De ce nu marmură?”

El se ridică, își prinse un prosop în jurul mijlocului și se așeză    într-un fotoliu:

„Văd că vrei o discuție serioasă. Nu am decât câteva variante. Cel mai probabil nu îți voi face niciodată statuia, bustul, nu-ți voi răpi imaginea, curbele. Nu te pot amesteca cu celelalte. Tu ești unică. Mi-ai dovedit-o. Dacă totuși mă răzgândesc, te voi face din lemn.”

„De ce din lemn? Lemnul e cel mai pieritor dintre toate…”

„Nu, dimpotrivă! Prin tată, ești olteancă, la fel ca mine. Ai văzut  într-un cimitir de-al nostru marmură sau piatră? Noi folosim pentru cruci doar lemnul. E drept că lemnul crucii putrezești în câțiva ani, dar atunci noi ne amintim că trebuie să strângem oasele strămoșilor și să le amestecăm cu cele ale străstrămoșilor. Și asta până la Adam și Eva. Așa ne simțim mai bine împreună. Dacă ar fi din marmură, fiecare ar avea mormântul lui. Rămâne singur la un moment dat și nu-l mai plânge nimeni. De aceea eu am făcut din lemn pe Eva și pe Adam…” „Dar spuneam că nu cred că îți voi face statuie. Cel puțin cât voi trăi pe această lume. Tu știi că noi oltenii nu avem nume. Noi avem porecle. Numele se uită, se încurcă. Poreclele sunt nemuritoare. Am uitat numele lui Dumnezeu, dar a rămas pentru noi Atoateștiitorul, Atoateziditorul, Atotcunoscătorul, Tatăl nostru ceresc. Pe tine te voi face, Mărie, o pasăre. O pasăre măiastră. Vei fi atât de celebră, că  MĂIASTRA va fi un cuvânt pentru toate limbile pământului.”

Maria îl sărută în tăcere, pecetluindu-i buzele. Apoi își așeză capul pe pieptul lui. Și abia atunci el simți că ea era cu ochii în lacrimi.

O privi cu infinită dragoste: „Dar până la statuie, dă-mi voie să-ți dăruiesc ceva”.

Dispăru dincolo, unde stătu mai mult de o jumătate de oră. Ea crezu că s-a făcut noapte.

Auzea stelele căzând pe iarbă și pe asfalt.

Se întoarse cu o hârtie făcută sul.

O citi: SONETUL LUI BRÂNCUȘI DĂRUIT MARIEI, IUBITA MEA. „Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra /  Sau marmura, atât de-nșelătoare; / Eu pot să rup o rază, ram din soare / Și  să-nfierbânt doar cu privirea vatra. //  Pot să cioplesc cuvântul ce te doare, /  S-o zămislesc în gând pe Cleopatra, /  Să țes un rând păgân din Panciatantra, / Să-ngheț un zâmbet, să topesc ninsoare. // Iubirii noastre pot să-i fac armură /  Pot sufletul să-l prind într-o sculptură /  Și să strivesc un zeu în colț de gură // Și aur pot ciopli oricând din zgură / Un curcubeu înalț din zare sură / Și te zidesc plângând fără măsură.”

Apoi dispăru și ea. Când se întoarse, îi cântă liniștit, ca un susur de izvor, un cântec trist și totuși plin de speranță:  CÂNTECUL MARIEI PENTRU CONSTANTIN. Constantine, Constantin, / Sufletu-mi de tine-i plin, /Trupul de  tine-l anin, / Ca o creangă de mălin; / Constantine, Constantin, / Miroși tot a rozmarin, /Toată înspre tine vin, / Și-ngenunchi și mă închin, / Și bocesc și te suspin, / Și-mi ești miere și venin, / Floare roșie și spin, / Constantine, Constantin, / Suflet slav în strai latin, / Ortodox și palatin, / Și tăcut și pelerin, / Calea seara ți-o ațin,/ Și cu dorurile vin, / Și dorurile ți le-alin, / Constantine, Constantin, / Gând păgân și vis creștin, / Sânul meu te vrea vecin,/  Busuioc   și-amar pelin, / Constantine, Constantin, / Doar cu tine mă mai țin, / Mâna ta                m-adoarme lin, / Într-un mugur opalin, / Constantine, Constantin, / Cântul meu   ți-e dulce vin, / Și-am să mor într-un suspin, / Într-un veșnic mare chin, / În statuie de rubin, / Și-ntr-un vers deplin, divin, / Constantine, Constantin…

Lucian Strochi