Acum se așternu o liniște atât de mare, încât într-adevăr se auzeau cum cad din cer stelele ca merele coapte.

„Nu știu de ce, dar cred că statuile mele au prins viață. Aveau nevoie de cântecul tău. Te-aș ține în atelier să facem dragoste și să cânți, să însuflețești statuile.

La 16 ani pe când lucram ca ebenist la Craiova, am făcut o prinsoare cu un lăutar că voi făuri o vioară. Am făcut-o din scândurile unei lădițe cu portocale aduse din  Italia. Am reușit să fac vioara și lăutarul cântă și acum cu ea.

Îmi place muzica. Am cântat din caval, din fluier, iar acum sunt tenor în corul bisericii ortodoxe din Paris. Îmi place muzica clasică: Bach, Beethoven, Mozart, Chopin. Duhul și lutul formează o unitate. Duhul e cântecul.

Îmi place mult muzica populară. În neamul meu toată lumea cântă. Mai bine sau mai rău, dar cântă.

Îmi place cum cânți, deși odată m-ai supărat și te-am făcut bocitoare.”

„Asta și sunt. Când eram mică, mă duceam în cimitir să ascult bocitoarele.

Nu știam că și scrii. Și mai ales sonete”.

„Am început să scriu sonete, provocat de Michelangelo. Nu-mi plac pictura și sculptura lui. Volumele carnale și jupiteriene în pictura și sculptura michelangelescă au ceva de biftec, iar nu o plenitudine, ceva de carne măcelărească, iar nu de carne vie și somptuoasă. Dar ca poet e magic. Sonetele sale sunt minunate.

Nu știu de ce se miră lumea că scriu. Am prieteni mulți printre scriitori: Guillaume Apollinaire, Ilarie Voronca, Ezra Pound, Jean Cocteau, James Joyce, Peter Neagoe. Nume mari, care vor birui veacurile. E drept că eu scriu mai mult aforisme. Se potrivesc mai bine cu structura mea. Sunt scurte, dar explodează. Seamănă cu proverbele, sunt gândire esențializată. Iar eu, asta încerc: să esențializez natura.”

O invită la dans, cu un gest romantic, pe jumătate ironic. Ea se lipi de el, liniștită, așteptând muzica, ritmul. Apoi el începu să conducă dansul, cu pași ușori, elastici, eleganți. Muzica nu mai venea. Dar corpurile lor erau muzică. Dansară așa o vreme, uitați unul în celălalt. „Știi, îi spuse el într-un târziu, e atâta liniște în jur, că, pentru prima oară, aud vorbind între ele statuile. Ba chiar cântând. Majoritatea fals, dar, oricum, se străduiesc.”

Se așezară la o masă rotundă, ca pentru odihnă. Nu erau obosiți. Dar aveau chef de vorbă.

„Și eu am exersat tăcerea. În câteva rânduri. Odată eram la Petroșani. Le cântam minerilor. Sunt oameni frumoși, bărbați adevărați, cu suflete de aur. E drept că par mai aspri, dar iubesc toate ființele. Inclusiv șobolanii. Împart hrana cu ei. E drept că și șobolanii îi avertizează, când se zburlește muntele sau când metanul scapă de sub control. Dar iubesc și piatra și lemnul. Aplaudă mult, puternic, le plac sincer cântecele și versurile. Pe unele le cunosc, pe altele nu. Odată cântam, când un bărbat a strigat pe neașteptate: „Fă-o lată, Marie!”

M-am uitat la el. Nu-l cunoșteam. Nu era o vorbă de încurajare.      M-am supărat. Am continuat să mă mișc și să cânt, dar de fapt nu scoteam un sunet. La un semn, se oprise și taraful din cântat. Am cântat așa mut, mișcându-mă ca și cum aș fi cântat. Sala era încremenită. Aș fi vrut să știu ce gândea fiecare atunci. Apoi m-am oprit, m-am înclinat ușor în fața lor și am rămas nemișcată câteva clipe. Mă așteptam să aud fluierături, vociferări, strigăte de ocară. Nu s-a întâmplat așa ceva. Oamenii s-au ridicat în picioare. Și au aplaudat fără sunete. Mai târziu, după spectacol, am înțeles că oamenii au crezut că eu păstrasem, în felul meu, un moment de reculegere pentru trei mineri morți într-o prăbușire. Mi-a fost rușine de mine și la al doilea spectacol, am cântat cum nu am mai făcut-o nicicând în viața mea. Și al doilea spectacol l-am încheiat cu un bocet mineresc, care era și blestem. M-au ovaționat îndelung, nu mă mai lăsau să plec. Devenisem regina lor.”

„Mi-ai spus că prima ta ibovnică ai avut-o la 17 ani și că o chema Rada. Rada e nume de țigancă. Era țigancă?”

„Nu, nici vorbă. Atunci m-am gândit la altceva. Pe tatăl meu îl chemase Radu. Voiam să mă însor cu Rada și m-am gândit că ar fi acceptat-o mai ușor, pentru că avea numele ca al lui.”

„Dar de ce ai ales sculptura și nu pictura?”

„Vezi, Mărie, desenul, linia este a masculului, a bărbatului. Culoarea este a femeii. Eu m-am simțit mereu bărbat și am vrut ca și alții să știe asta.”

„Și numele acesta, de Brâncuși, de unde vine?”

„Când eram mic, m-am întrebat și eu asta. Și am aflat că vine de la braț, brânci, brâncă. Pentru un sculptor e un nume bun, nu-i așa?”

„Știi, Constantine, de când eram fată, am știut că voi iubi cu adevărat doar doi bărbați…”

„Și cine e al doilea?”

„Tu ești al doilea, iar tata, primul.

Îmi propusesem să te cuceresc.”

„Cum?”

„Nu puteam să fiu mai frumoasă decât sunt, nici mai deșteaptă, nici mai iubăreață. Dar știam cât de mult iubești Oltenia Ta. Și mai ales Jiul, râul tău Sfânt.  Așa că mi-am propus să învăț Jiul…”

„Cum să înveți Jiul? Nu înțeleg!”

„Orice râu are afluenți. Și ca să cunosc Jiul, trebuia să-i știu afluenții.”

„Și ce e așa de greu? Câteva pâraie acolo și vreo două, trei râuri…”

„Așa am crezut și eu la început. Numai că s-au adunat pârâu cu pârâu, nume cu nume. Ca și cum aș fi învățat numele fiecărui vas de sânge, al fiecărui nerv.

Mi-au trebuit doi ani să rețin toate numele, toate pâraiele. Pe multe le-am străbătut cu piciorul.

Și mi-am spus că, dacă vreodată vom sta ca acum, față în față, o să-ți recit Jiul…Vrei?”

„Da, nu cred că cineva le știe pe toate…”

„Eu, da. Să începem. Râul Jiul de Vest  sau Jiul Românesc sau Râul Câmpușelu. Cum  mergi pe stânga: Soarbele, Fața Iarului, Scorota, Scocul Urzicarului, Râul Stâncilor, Pleșa, Buta, Lazăr, Valea Ursească, Todești,Toplița, Pilugul, Valea Bradului, Furu, Valea Șerpilor, Sterminos, Mierleasa, Crevedia, Valea Ungurului, Aninoasa; Cum mergi pe dreapta: Șarba, Știrbu, Jidanul, Pârâul Rece, Pârâul lui Stan, Valea Boului, Gârbovul, Răstovanu, Strungu, Valea cu Pești, Pietroasa, Valea Arsă, Râul Seciului, Balomir, Tușul, Braia, De la Hagher, Sohodol, Baleia, Pârâul Mare, Merișoara, Râul Pinului. Trase aer în piept și continuă: Jiul de Est sau Jiul Unguresc. Vin din stânga: Sterminos, Lolaia, Câmpa, Ciorganul, Jieț, Măleia, Staicu, Sălătruc. Și vin din dreapta: Bilele, Răscoala, Bănița.

Și după ce se unesc cele două Jiuri, de Est și de Vest, la Iscroni, și Jiul devine singur și puternic: cum vii pe mâna stângă: Jiul de Est, Izvorul, Polatiștea, Valea Radului, Pârâul Alb, Păiușu, Chițiu, Raffallo, Sadu, Curpenoasa, Bârcaciu, Tetila, Iazul Topilelor, Hodinău, Amaradia, Cioiana, Ceplea, Gilort, Țânțăreni, Cârnești, Brădești, Valea Fetii, Valea Șarpelui, Lumașu, Leu, Giroc. Apoi, cum vii pe mâna  dreaptă: Jiul de Vest, Cândețu, Strâmbuța, Murga Mare, Murga Mică, Dumitra, Cerbănașu, Gropu, Tarnița, Bratcu, Runcu, Porcu, Sâmbotin, Cartiu, Pietroasa, Șușița, Motru, Argetoaia, Rasnic, Prodila. Adică 70 de nume! Și încă nu sunt sigură că sunt toate. Prin Petrila trece Gatul, iar prin Petroșani Maleia, nu Măleia, Câmpa e Cimpa... Dar, mă rog…”

Tăcură o vreme, apoi Constantin spuse gânditor, în șoaptă:

„Mărie, asta e cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am auzit-o și o voi auzi vreodată. Mai mult de atât, nu se poate!”

Și îi sărută sfios, dar apăsat, mâna.

Pe seară, Maria se hotărî să-i cânte ceva:

„Alege, Neică, două cântece. Cum le voi cânta acum, n-am să le mai cânt niciodată, nimănui.”

Și Constantin alese mai întâi Cine iubește și lasă. Și atunci se produse minunea. De undeva de sub pământ se auzi vocea Mariei ca un vârtej nebun, sfărâmând totul, inclusiv cuvintele:

Cine iubește și lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă…

Vocalele se dublau, se triplau, se lungeau, iar cântecul devenea blestem:

…Târâișul șarpelui / Și pasul gândacului, / Vâjâitul vântului, / Pulberea pământului…

Trase aer puternic în piept și continuă cu și mai mare putere:

 

„Că furnica de-i furnică / La trup mare, la cap mică / Și la mijloc subțirică…/ De umblă pe sub pământ / Tot se țâne de cuvânt! / Dar noi oameni botezați / De cuvânt suntem lăsați / Cine iubește și lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă / Târâișul șarpelui / Și pasul gândacului, / Vâjâitul vântului, / Pulberea pământului…

Iar Constantin rosti ultimul vers ca pe o rugăciune: Pulberea pământului… Blestemul ajunsese rugăciune…

Apoi într-un târziu, rosti alb, aproape silabisind:

„Ce ai zice de Mărioară de la Gorj…?”

Maria deveni veselă, era alta, șugubeață, iubăreață, purtând un dialog cu ea însăși:

„Foaie verde-a bobului / Foaie verde-a bobului / Lung îi drumu’ Gorjului /  Da-i mai lung al dorului / Că la Gorj te duci și vii / Doru n-are căpătâi // Marioară di la Gorj / Marioară di la Gorj / Ia la neica vreo doi zloți / Și nu te iubi cu toți / Ia la neica vreo doi zloți / Și nu te iubi cu toți /  Ține-ți, neică, plata ta, măi, / Mie-mi place dragostea / Și când îl pup pe neica, / Mie-mi place dragostea / Și când îl pup pe neica…

Constantin n-o mai lăsă să continue, acoperindu-i gura cu gura sa flămândă…

Nu mâncaseră nimic de două zile. Constantin ieși să cumpere ceva de ale gurii. Când se întoarse o văzu pe Maria îngropată în flori. De toate felurile, de toate culorile. Maria îi povesti că a văzut o fată cu un coș plin cu flori și i-a cumpărat toate florile. Și apoi s-a acoperit cu ele. Ideea nu-i plăcu lui Constantin:

„Te-ai maculat. Și erai atât de frumoasă… albă. E ca și cum ai fi o statuie vopsită.”

Cu regret, Maria îndepărta de pe trupul ei florile. Înotase în ele. Avea flori în păr, pe pleoape, pe buze, pe sâni, pe gât, pe pântec… Acolo unde se înnodau picioarele își pusese o floare roșie, necunoscută, ceva între o gherghină și un trandafir uriaș. Sau poate o crizantemă…

Se iubiră cu patimă, între flori și petale, până când trupul Mariei se acoperi din nou de flori. Vinete, ca petuniile. Nu erau flori, erau semne de ventuze, de mușcături.

Abia noaptea căzură răpuși, unul lângă altul. Abia atunci și-au adus aminte că le era foame, altfel de foame.

Apoi pe neașteptate, Maria îl învălui, îl văluri într-un cântec pe jumătate trist, pe jumătate vesel, oricum un cântec de iubire, în care Ea, Maria, se făcea una cu râul, fiindu-i iubită și iubindu-l:

 „Mărioară de pe Jii / Unde pleci, de unde vii / Din zăvoaie din pustii / Dinspre dealuri dinspre vii / Mărioară de la Jiu / Eu cu tine doar mă țiu / Căci pe mort îl faci tot viu / Mărioară de la Motru / Tare-aș vrea să fiu un lotru / Și să fac cu tine  șmotru / Mărioară de Jieț / Tot ce e pe tine-i preț / Prețuit de precupeț / Dar mai scumpă-mi ești tot goală / Și mă văd într-o răscoală / Și mi-s ochii grei, de smoală / Mărioară de Gilort / Viu-i viu mortu nu-i mort / Eu te știu și-n somn că port / Pașii tăi drept pașaport / Mărioară de la Sadu / Pentru tine trec iar vadu / Că-s tot verde cum e bradu / Mărioară de Baleia / Doară tu îmi ești femeia / Mărioară de Bănița / Azi ți-am cumpărat gurița / Mărie de Sohodol / Fără tine mă simt gol / Mărie de Curpenoasa / Când veni-va cea cu coasa / Eu cu ea n-o să mă duc / Mărie de Sălătruc…”

Atunci el se hotărî, scoase un sul dintr-un vas vechi, etrusc și i-l dărui: „Când îți fi mai greu, să-l citești. Aici am scris tot ce am știut despre mine și despre opera mea.”

Ea primi sulul și îl citi pe tot, întoarsă spre el cu spatele, așa cum fac copiii când nu vor să fie văzuți:

„Când nu mai suntem copii, suntem deja morți.”

„Contemplați lucrările mele până când le vedeți. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”

„În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poți culege de oriunde și oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viață.”

„Operele de artă sunt niște oglinzi, în care fiecare vede ceea ce i se aseamănă lui.”

„Artistul trebuie să știe să scoată la suprafață ființa aceea din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența sa cosmică, într-o existență cu adevărat vizibilă.”

„Rugăciunea! – O comandă obișnuită, ca oricare altă comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Însă cum era să fac, oare, o femeie goală, într-un cimitir? Am făcut atunci, din materia ce mi se pusese la dispoziție, o… rugăciune.”

„Într-un naufragiu, toți oamenii se atârnă de o … sfărâmătură pentru a-și putea salva viețile, nu-i așa? Opera de artă este o asemenea sfărâmătură.”

„Eu aș vrea să creez – așa cum respir.”

 „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să fac. Aștept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. …Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în așa măsură, încât să devină identic cu o lege universală…”

„Ceea ce legi tu aici pe pământ – se leagă și în ceruri.”

„Arta nu este o întâmplare.”

„Arta rămâne o taină și o  credință.”

„Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi!..”.

„Orice lucru își are începutul său într-un …Ou!… Cu această formă (Oul sau Începutul lumii) eu aș putea să mișc Universul… Noi ne aflăm într-o sferă, însă ne jucăm mereu cu alte sfere. Le combinăm și le facem să strălucească. Am spus în Sculptură pentru orbi curiozitatea pentru ceea ce nu poate fi cunoscut; un ou în care clocesc cuburi mici, o țeastă omenească…”

„Spre imensitatea văzduhului” – aceasta este pasărea mea măiastră. Copil fiind, am visat totdeauna că aș fi voit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia și continui să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, spiritul ei: zborul.”

„Istovesc la Pasărea măiastră (vrăjită) din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș voi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă.”

„Pasărea de aur, Măiestrele și Coloana fără de sfârșit…. Sunt niște proiecte care, odată mărite, ar putea să umple toată bolta cerească și să o susțină. Țelul sculpturii rămâne o nobilă simplitate și o grandoare calmă.”

„Am lucrat la Păsările în spațiu vreme de peste patruzeci de ani!… Și, într-o zi, am atins istovind, iată, asupra lor, taina cifrei unu! În sfârșit, abia atunci am putut să le socotesc desăvârșite.”

„O sculptură desăvârșită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o privește.”

„Însă sculptura nu e altceva decât apă, Apa însăși!”

„Coloana infinirii se aseamănă și cu o plantă exotică – la care vor să viseze (veșnic) adolescenții. Sau un însuși pendulul timpului, răsturnat.”

„Coloana nesfârșită este un obelisc!”

„Coloana fără de sfârșit este negarea Labyrintului.”

„Numiți-mi Coloana fără de sfârșit o scară spre ceruri!…”

„Înainte de a-ți cumpăra o casă – cumpăra-ți vecinii.”

„Capacitatea de îndrăgostire și de dăruire permanentă nu o au decât spiritele cu totul superioare, dublate de naturi puternice, glandulare, vitale. Prin dragostea angelică și  carnală te vindeci de multe toxine și de majoritatea bolilor sufletului. Soarele este marele tămăduitor; însă soarele iubirii îl întrece.”

„Viața se aseamănă cu o spirală. Nu știm în care direcție e ținta ei. Însă trebuie să mergem în direcția pe care noi o considerăm justă.”

„Să creezi ca un Demiurg, să poruncești ca un Rege, să muncești ca un Sclav!”

„Am făcut și eu pași pe nisipul Eternității!…”

„Eu am fost, întotdeauna, un prince-paysan.”

„ Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esențiale!”

„Călătoria în realitate se desfășoară înlăuntrul nostru.”

Ce a fost apoi, nu se știe prea bine. Ar fi stat împreună vreo două săptămâni, apoi ea s-a ridicat de lângă el, i-a sărutat mâna dreaptă și fruntea și a plecat, rătăcind, nu se știe cât timp, prin Paris, prin cabarete. Oricum, un cabaret, Le lapin agile, are pe un perete, semnătura sa.

Ca și cum ar fi știut de povestea ei de dragoste cu Brâncuși, pe 17 august, la Vălenii de Munte, după ce Maria cântă mai bine de două ore la încheierea Cursurilor de Vară ale Universității Populare, Nicolae Iorga o supranumește Pasărea Măiastră.

La Paris cânta acum însă o altă pasăre, Edith Piaf, ajunsă, din vrăbiuță, privighetoare.

…Transatlanticul General von Steuber plecase din Constanța cu o încărcătură specială. Ducea spre New York blănuri, covoare, piese de aur și argint, icoane, tablouri, sculpturi, obiecte de artă decorativă, dar și pe meșteșugarii cu mâini de aur și pe bucătarii iscusiți pentru restaurantul românesc din incinta Expoziției Universale. România a avut 14 standuri în sala „Meșteșugurilor românești”. Dintre oficialități: Dimitrie Gusti, Radu Irimescu, Andrei Popovici, arhitectul Octav Doicescu, arhitectul George Matei Cantacuzino.

Dar adevăratele personalități care au strălucit acolo au fost George Enescu, Constantin Brâncuși și Maria Tănase. George Enescu a dirijat Orchestra simfonică din Philadelphia, cea mai celebră orchestră americană și  care a interpretat, între altele, Rapsodia română în fața a peste 1000 de personalități.

Lucian Strochi