Despre Constantin Brâncuși, James Farrel avea să spună: „Lângă Shakespeare și Beethoven se află un Dumnezeu, acesta este românul Constantin Brâncuși”. 

Maria Tănase a fost vedeta muzicală a Expoziției. Deși erau acolo și Grigoraș Dinicu sau naistul Fănică Luca. Primarul La Guardia l-a făcut pe arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului Casa românească, cetățean de onoare al orașului New York. Picturile lui Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu nu     s-au mai întors în țară, fiind cumpărate de muzeele americane. La fel și sculpturile lui Corneliu Medrea, Oscar Han, Mihai Onofrei, Mac Constantinescu, Milița Petrașcu sau Ion Jalea.

Șahul de chihlimbar confecționat din chihlimbar românesc (romanit) a fost vedeta expoziției.

Au participat 62 de națiuni, 48 de state americane, peste 60.000 de personalități din toată lumea.

Maria l-a întâlnit cu imensă emoție pe Constantin. Nu trecuse decât un an și pictorul se schimbase mult. Și nu în bine. Parcă împrumutase ceva din asprimea pietrei cioplite. Asta până noaptea, când s-au iubit ca la Paris, fără prea multe vorbe, auzind și clopotele cerului, trase de stele. A fost cea mai incredibilă noapte de dragoste, o noapte magică, din viața amândurora.

A fost și o noapte cu reproșuri: sculptorul îi reproșa că se vinde prea ușor, cântă prin toate cârciumile, chiar dacă Luxandra era un restaurant renumit, teatrul Alhambra devenise celebru, iar Ion Vasilescu era un compozitor mai mult decât onorabil.

Adevărul e că Maria putea cânta orice și oriunde. Vocea ei de contralto era unică, iar artista îi dădea o strălucire și o intensitate de supernovă.

Îi plăceau mulțimea, freamătul, forfota, viața:

„Ție îți plac copacii. Sunt singuratici, măreți, solemni, tăcuți, impresionanți. Tu ești un stejar, un nuc, oricum un arbore. Mie îmi place agitația, freamătul frunzelor. Atunci sunt cu adevărat vie, atunci simt cu adevărat că trăiesc. Eu sunt frunza și iedera.”

S-au împăcat până la urmă și a doua zi erau parcă alți oameni…

Octav Doicescu credea că e un fin cunoscător al folclorului românesc. Brâncuși l-a pus la încercare. L-a pus să asculte o horă și să spună din ce regiune a țării provine.

„Cred că din zona Brăila. Nu-i așa că am dreptate?”

„E din sudul Sudanului…”, a zâmbit Brâncuși.

Maria știa, cu intuiția ei adâncă, de femeie, că avea să-l vadă pentru ultima oară pe Constantin. L-a jelit fără cuvinte, doar cu ochii. Când s-au despărțit, purta doliu. El s-a făcut că nu observă. Ba chiar a glumit:

„Îți stă bine cu negru. Negrul e o culoare nobilă…”

Sunt oameni care îmbătrânesc greu. Rămân așa, într-o vârstă incertă, vreo treizeci de ani și apoi se prăbușesc brusc.

Așa s-a întâmplat și cu Brâncuși. Până la 75 de ani era un bărbat falnic, ce părea puternic, ca la 50 de ani. Apoi s-a topit. Pășea nesigur, cădea des la pat; era prea obosit să tot facă oamenilor daruri.

„Trăiesc acum ca într-un deșert – singuratic, cu animalele mele.” Era Păstorul, iar animalele era sculpturile sale.

Își păstrase totuși o anume frumusețe. Îl salva barba. „Frumos, cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane, Stătea într-o nemișcare totală. Mai avea umor. I-a cerut unei pictorițe oltence să-i vadă …măselele. „Oltencele au măsele frumoase.”

Când a fost întrebat dacă îi e dor de țară a murmurat un cântec: „Cânta cucul lângă noi/ Și ne iubeam pe zăvoi/ Să fi murit amândoi.”

Se prindea de funii groase, cu noduri, pentru a se ridica din pat. Locuia   într-un fel de magazie. Fusese poate miliardar. Acum părea uitat de toți.

La începutul primăverii lui 1957, a spus:

„Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”.

Se spovedise și se împărtășise arhiepiscopului Teofil:

„Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa mea cea mai dragă, mama.”

Și-a dorit o înmormântare simplă, chiar fără sicriu, căruia îi spunea „închisoarea de lemn”.

„De ce să nu zac întins direct în pământ…”

Știa că e o rădăcină, iar rădăcinile nu mor niciodată.

Nu au fost mulți oameni la înmormântare. Oamenii nu erau triști, pentru că Brâncuși considerase tristețea neghioabă. Deasupra mormântului deschis, i s-au aruncat flori, toate albe. Murise la ora două noaptea, în ziua de 16 martie. A fost înmormântat în cimitirul Montparnasse, pe 19 martie.

Împart cu el același mormânt, Alexandre Istrati, Natalia Dumitresco și Demetra Istrate.

Nicio cruce pe mormânt, nicio operă de-a sa la căpătâi. În schimb, destul de aproape, se găsește o lucrare de-a sa, Le baiser (Sărutul), pe mormântul Tatianei Rașevskaia, o tânără de 23 de ani, sinucisă din dragoste. Fusese îndrăgostită de un prieten de-al sculptorului, Solomon Basile Marbe.

Părinții fetei cumpăraseră lucrarea pe o sumă modică. Acum valorează milioane…

Viața Mariei a fost, după ultima întâlnire cu Constantin, una învolburată. A ajuns și în Turcia și a cântat la teatrul de vară Maxîm. A fost declarată cetățean de onoare de președintele Turciei.

Moartea lui Constantin a uluit-o. Nu credea că un asemenea om poate să moară. I-a scris și cântat un bocet, care seamănă bine cu „Certarea mortului” din Maramureș.  Constantin e certat pentru că a iubit-o și o părăsește, că și-a lăsat „animalele” singure, fără hrana ochilor, fără setea lacrimei și că a fugit, ascunzându-se  în mormânt străin, în pământ străin, lăsându-și „muica singură-n pământ” la Hobița, îndurerată.

În anul următor i-au fost traduse în franceză de către cumnata sa, Nicole, patru cântece. A scos în colaborare cu casa Le chant du Monde un disc distins în 1965 cu Grand prix du disque decernat de Academia Charles Cros din Paris.

Murise și ea cu doi ani în urmă și poate că a ascultat, împreună cu Constantin, discul…

Dacă la înmormântarea lui Constantin nu a fost niciun român, la înmormântarea Mariei au participat peste un milion de oameni…

Despre Brâncuși scrie Peter Neagoe, bunul său prieten:

„A fost un sfânt? A fost un erou? A fost un pandur? A fost un haiduc? A fost un filosof? A fost un moralist de structură stoică? A fost un moșnean des-țărănat? A fost un proletar artistic pur? A fost un Esop? A fost Păcală? A fost Nastratin Hogea? Este un nou profet?        C. Brâncuși a fost din toate câte ceva, într-un portret de artist și de înțelept, greu de pictat în cuvinte vane.”

A fost un Demiurg. A crezut în frumusețea liniei. A crezut că frumusețea e ascunsă, dar, cu răbdare, o găsești și în piatră. A fost un deschizător de drumuri. A despărțit apele. A crezut în frumusețea și puritatea apei. Credea că cea mai frumoasă sculptură a sa este Jiul, pe care l-a iubit cu patimă. „El e sângele meu, nervii mei. E un râu biblic.”

Maria Tănase e pasărea absolută a cântecului românesc. Mierlă, privighetoare, columbă. Gângurește, ceartă, blestemă, bocește, se bucură. E vie, iubește. Devastează totul. E Măiastra, Pasărea de Foc, Păsărea Phoenix. E Pasărea fără Somn. E Pasărea cu Cap de Om. E înțeleptă ca o bufniță, însetată de înalt precum o ciocârlie.

S-a întâlnit cu Constantin pe aceeași traiectorie: a zborului. Și s-au iubit așa în zbor, o clipă. O clipă cât o eternitate…

SE FĂCUSE DEJA NOAPTE; CABANIERUL MAI PUSE CÂTEVA GĂTEJE PE FOC, ÎN VREME CE OASPEŢII SĂI SE GRĂBIRĂ SPRE PRICIURI, CĂUTÂNDU-ŞI FIECARE UN LOC CÂT MAI BUN PENTRU DORMIT.

Afară se auzea, bătând într-o tobă mare, depărtată şi înfundată, ploaia.

Ceru o lampă, pe care cabanierul i-o dădu greu, îndoit, de parcă ar fi fost un lucru de mare preţ. De fapt, chiar era un lucru de preţ. Nu mai aveau curent, căzuse un transformator, poate că se prăbuşise vreun stâlp şi se rupseseră firele electrice, aşa că lampa cu petrol lampant era ultima sursă de lumină pe timpul nopţii. Şi nu se ştie câte nopţi fără curent electric nu vor veni de acum încolo. Tăcuse tot timpul, doar ea şi cei veniţi dintre ape nu vorbiseră încă şi acum simţea o nevoie aproape fizică să scrie. Să-i scrie. Era prima scrisoare de când se despărţiseră; de fapt îi mai scrisese câteva scrisori, dar în gând.

Îi trecu o clipă prin minte să copie acum acele gânduri răzleţe, fragmentate, întrerupte mereu; nu ştia cum să înceapă, trebuia să-i scrie, simţea fizic această nevoie, aşa cum simţi la un moment dat că ţi-e foame sau ţi-e sete, că trebuie atunci, pe loc, să bei un pahar cu apă şi să îmbuci un coltuc de pâine, să muşti   dintr-un fruct, orice, pentru ca gura şi mai apoi stomacul să fie mulţumite.

Lucian Strochi