ȘTEFAN PRIMISE O IMPORTANTĂ DONAȚIE ÎN COMUNA BRADU. VINDECASE O FAMILIE ÎNTREAGĂ, – SOȚ, SOȚIE ȘI COPIL – ȘI CAPUL FAMILIEI SE HOTĂRÂSE SĂ-I DEA O BUCATĂ DE PĂMÂNT LA VREO ZECE KILOMETRI DE ȘOSEA.

Pământ – atât cât să poți construi pe el o mănăstire, care să aibă și ceva pășune și un drum până la acareturi. Și un pârâu destul de năbădăios care trecea foarte aproape.

Și Ștefan s-a apucat de treabă. Era a treia oară când construia o biserică. Prima arsese, a doua fusese incendiată.

„A treia e prea aproape de apă, ca să mai sufere din cauza focului” – glumea.

Nu se grăbea. Când era încă elev la seminar, auzise o discuție dintre un preot și un mirean. Ajunseseră la un proces. Preotul îi spuse omului:

„- Nu ai nicio șansă să câștigi!”

„- Bine, dar dreptatea e de partea mea!”

„- Așa e, numai că de partea mea e timpul! Noi, prelații, nu ne grăbim niciodată. Voi, mirenii, vreți să câștigați totul prea repede. Lucrurile temeinice se fac fără grabă. Timp este destul, o viață întreagă!”

Timp avea destul: o viață întreagă.

Nu era singurul care își construise o biserică. De câte ori era obosit, de câte ori era gata să renunțe, își aducea aminte de exemplele ilustre.

Îi venea în minte Joseph Fernand Cheval, poștașul francez care și-a dedicat 33 de ani din viață construind LE PALAIS IDÉAL (Palatul ideal) în Hauterives. În 1858 s-a căsătorit cu Rosaline Revol cu care a avut doi fii, pe Victorin Joseph Fernand și Ferdinand Cyril. Victorin a murit la un an de la naștere, iar soția Rosaline în 1873. Cheval începea să se îndoiască de Dumnezeu..

În 1878 Cheval s-a căsătorit cu Claire Philomène Richaud, cu care a avut o fată, Alice, care a murit în 1894. Apoi au murit și Cyril și Claire, la distanță de doi ani unul de celălalt.

Cheval se îndoia din nou de Dumnezeu…

A început clădirea în aprilie 1879, pe când avea 43 de ani. Timp de 33 de ani  a ridicat Palatul ideal din pietricelele strânse zilnic, mai întâi punându-le în buzunare, apoi într-un coș și în cele din urmă într-o roabă. Lucra noaptea, la lumina unei lămpi cu ulei.  Fațada sudică are 30 de metri lungime și 14 metri înălțime. Palatul e construit din pietre spălate de râu, tuf poros și fosile de forme și dimensiuni diferite. Decorul seamănă atât cu Sagrada Familia lui Gaudi, cât și cu templele hinduse. Trei pietre uriașe cu fețele asemănătoare unor păpuși înalte, servesc ca sistem de susținere pentru Turnul Barbary, cu o scară elegantă, cu lebede de ciment. Pietrele se numesc Vercingetorix,  Arhimede și Cezar., Pentru că are pereți acoperiți de mușchi și alge marine masive, fațada nordică seamănă cu o pădure inundată. Tot acolo se găsesc trei struți, o cămilă, un flamingo, caracatițe, lei, dragoni și un urs polar. Fațada de est include Templul naturii susținut de coloane mari și  două cascade numite Sursa Vieții și Sursa Înțelepciunii.

Palatul ideal este un amestec de stiluri diferite, de la construcții creștine la temple budiste. Cheval a legat pietrele cu mortar, var, ciment. Palatul e presărat cu citate și poezii sculptate manual. Are și o „pisanie”: „1879-1912, 10.000 de zile, 93.000 de ore, 33 de ani de luptă. Lasă-i pe cei care cred că pot face mai bine, să încerce.” Cheval a murit în 1924. A primit recunoașterea unor mari artiști, începând cu André Breton și terminând cu Pablo Picasso și Max Ernst. Impresionantă e morala fabulei: Cu o pietricică pe zi, vei construi un palat într-o viață. Cheval a construit palatul și în cinstea rudelor și iubirilor sale moarte, dar și pentru a arăta tuturor că „totul se poate” și s-a împăcat cu Dumnezeu.

O istorie la fel de interesantă are CAPELA FOUJITA, construită între anii 1965-1966 la Reims, de către japonezul (Leonard) Tsuguharu Foujita, convertit la romano-catolicism. Se află în grădinile reședinței familiei lui René Lalou, care conducea firma de șampanie Mumm.

Capela e închinată Maicii Domnului Regina Păcii și e celebră pentru frescele mari în albastru, verde, maro și galben.  Deși tematica este una creștină, Foujita s-a autoreprezentat în ele, alături de soția sa, Kimiko, dar și de prietenul René Lalou și de soția acestuia.

Leonard Tsuguharu Foujita a mărturisit:

„Am construit această capelă pentru a ispăși 80 de ani de păcat”.

În 2003, sicriul lui Foujita a fost adus la Capela sa și îngropat sub dalele ei, în poziția pe care o indicase inițial, atunci când a construit capela.

Ștefan ar fi vrut să o viziteze când a fost la Reims, dar custodele nu i-a permis să folosească legitimația de ziarist.

Ștefan se gândi dacă trupul lui s-ar cuveni să se odihnească în biserica pe care avea să o construiască sau undeva, sub arborii de la marginea drumului, nu departe de pârâu.

Se hotărî pentru această ultimă soluție. Își construi un cavou simplu, pentru două persoane, cu crucea din marmură albă.

La brâul crucii anină următoarele versuri:

„litera-i  umbră, cuvântul  nu-i  vină     

și eu mă-mpart în viață și în moarte 

când sufletul și trupul cer lumină  

să ne-ngropați în pagină de carte”

Deasupra versurilor, două ovale goale care aveau să primească probabil cândva, două fotografii.

Sub fotografii o singură linie, cea care se pune între data nașterii și a morții…

S-a gândit și la  Capela Mică a fratelui Déodat, situată în valea Les Vauxbelets, Sfântul Andrei, Guernsey. A fost creată în 1914, ca replică în miniatură a grotei și bazilicii din Lourdes, Bazilica Rozariului. E decorată cu scoici, pietricele și porțelan spart.

E un stil de mozaic numit „pique-assiette”. A fost ridicată și demolată de trei ori. Și-a schimbat dimensiunile, ajungând în final la 16 picioare pe 9 picioare. Poate primi doar opt persoane simultan. Déodat a plecat în Franța în 1939, a murit acolo și nu și-a văzut opera terminată. Capela a avut cinci vitralii spulberate în 2010. Ferestrele, distruse de trei ori, începând cu 2003.

Parcă cineva s-ar opune terminării capelei.

Dar poate cel mai tentant model i s-a părut realizarea călugărului Justo Gallego Martinez, care a construit singur o clădire catedrală în orașul Mejorada del Campo din Comunitatea Madrid, Spania. Justo Martinez   și-a botezat clădirea NUESTRA SEÑORA DEL PILAR.

Gallego Martinez s-a născut la 1925 și, la vârsta de 10 ani, a asistat la împușcarea preoților și jefuirea bisericii din Mejorada del Campo, eveniment care l-a marcat profund.

În tinerețe s-a alăturat unei mănăstiri trapiste, dar a trebuit să plece din mănăstire în 1961, din cauza tuberculozei contractate acolo. A început să construiască o catedrală pe un teren pe care îl moștenise de la părinții săi. A promis că, dacă se va vindeca de tuberculoză, va construi un altar în cinstea Maicii Domnului Stâlpului. Lucrările au început în 1961. Clădirea a fost construită fără un plan precis. Inspirația de moment l-a făcut să includă în planurile construcției sale când Basilica Sf. Petru din Vatican, când Casa Albă din SUA, când diverse castele și biserici din Spania. Suprafața construită este de 8.000 de metri pătrați, dimensiunile exterioare fiind de 20×50 de metri.

Sub clădirea principală există o criptă și un complex de capele minore, claustre, locuințe și o bibliotecă. Cupola centrală are 40 de metri înălțime și un diametru de 12 m. A folosit în mare parte doar materiale reciclabile, rămase de la alte construcții. A folosit cărămizi de la o fabrică de cărămidă din apropiere. Coloanele au fost turnate cu tambururi vechi de benzină. Lucrările s-au efectuat fără nicio macara…

Oamenii nu realizează cât de puternici sunt. Sfâșiați de tot soiul de întâmplări, importante sau banale, ei nu se pot concentra asupra unui singur lucru. Dacă reușesc să o facă totuși, rezultatele pot fi miraculoase.

Lui Ștefan îi veni în minte cazul lui Dashrath Manjhi, un muncitor din satul Gehlaur, lângă Gaya din Bihar, India.

Copil fiind, lucrase în minele de cărbuni din Dhanbad. S-a întors în satul natal și s-a căsătorit cu Phaguni (Falguni) Devi. Încercând să-i aducă apa și prânzul lui Manjhi și mergând pe o cărare îngustă de-a lungul unei coaste stâncoase, femeia s-a prăbușit de pe stânci și s-a rănit grav. Pentru că drumul până la medic ocolea crestele, femeia nu a ajuns la timp și nu a mai putut fi salvată. Când soția sa a murit în 1959 din cauza multiplelor răni cauzate de căderea în prăpastie, el s-a decis să cioplească o potecă de 110 m lungime, 9,1 m lățime și 7,7 m adâncime printr-o creastă de măguri și dealuri, folosind doar dalta și ciocanul, pentru ca sătenii din satul lui să aibă acces mai ușor la îngrijiri medicale.  După 22 de ani de muncă el a scurtat drumul dintre Atri și Wazirganj de la 55 de kilometri la 15 km.

Dashrath povestea: „Când am început să cioplesc și să ciocănesc dealul, oamenii mi-au spus că sunt nebun, dar asta mi-a întărit hotărârea de a continua”.

Manjhi a murit în 2007 și a rămas în memoria oamenilor sub numele de „Omul de munte (stâncă)” sau „Omul care a mutat muntele”.

Lucian Strochi