GÂNDURI DESPRE MARIN PREDA

O legendă arabă ne cere nouă, oamenilor, să ne asociem – prin simpatie şi imaginar – unei păsări sau unui arbore. Dacă ar fi să credem în legendă (şi credem!), l-aş lega imagistic pe Marin Preda de salcâm. La fel de aţos şi de esenţial. Numai fibră. O fibră care se divide la infinit. Am aflat de curând cu stupoare că salcâmul e tânăr pe la noi, adus de aiurea, acum mai puţin de două sute de ani. N-aş fi crezut. Salcâmul face parte din peisajul românesc tot atât de firesc ca şi molidul, să spunem. Am aflat cu stupoare, cu câtva timp în urmă, ştiu(şi ştiţi) exact când, dar nu vreau să-mi amintesc date aceea, că Marin Preda n-ar mai fi printre noi. N-aş fi crezut. Preda face parte din peisajul literaturii române contemporane (şi de totdeauna) la fel de firesc ca Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu sau ultimul debutant (cu sau fără volum).

Prima întâlnire esenţială cu Marin Preda s-a produs, direct şi indirect, în copilărie, din bucuria unui cuvânt: „desfăşurarea”. Ce e desfăşurarea? Ce înseamnă a te desfăşura? Cum se pot desfăşura oamenii? Doar nu sunt stofe, curele, fire de lână sau steaguri. Năucitor cuvânt. Simţeai că ţi se desfăşoară mintea. Dar nu pe lung, ci, aşa, în cercuri concentrice, alunecând într-o spirală, nepermis de frumoasă.

Întâlnirea, adevărata, cu Marin Preda s-a produs prin 1974, când, emoţionat, venisem să „depun” la Cartea românească un volum. Coborând îngândurat scările editurii (la vârsta aceea credeam că e important, e esenţial să scrii o carte; acum sunt convins că sunt pe lume şi în viaţa fiecăruia dintre noi şi alte lucruri la fel se importante), când, brusc, mi-a apărut în faţă Marin Preda. Scriitorul. Directorul. Legenda. Mic de statură, mai mic din cauza scărilor (el urca), dar cu o privire tăioasă, necruţătoare. Privire de prozator. Intimidat, n-am ştiut pe moment ce să fac, să-l salut sau nu, nu ne cunoşteam direct, m-am oprit şi l-am privit senin. Marin Preda a încercat să privească peste mine, n-a reuşit (am 1,87 m , la care se adăugau şi centimetrii treptelor) şi atunci, mi-a zâmbit, vinovat şi triumfător: „Ei, îşi zicea (şi îmi zicea, fără cuvinte), n-a mers, nu mi-a mers, dar am încercat, am ratat de puţin, cum se spune în sport atunci când cade ştacheta la înălţime, dar tot am câştigat, te-am făcut să zâmbeşti, deşi n-ai fi vrut să faci lucrul acesta, acum”. I-am mulţumit zâmbind şi am înclinat capul, în semn de salut şi de respect. Preda nu mi-a răspuns. Intimitatea adevărată durează o clipă. Intimitatea prelungită se vulgarizează, ne vulgarizează. Am mai făcut câţiva paşi, apoi m-am întors. Marin Preda, ajuns în capul de sus al scărilor, se întorsese şi el. Îmi aşteptase întoarcerea. De data asta a râs: „ Ei,vezi (îmi spunea din nou, tot fără cuvinte), totul e o chestie, monşer, de perspectivă”.