Geografie lirica: Muzeul de Arta din Targoviste

Muzeul de Artă din Târgoviște este amenajat într-o clădire istorică de o frumusețe aparte și se află în vecinătatea „Curții Domnești”. Clădirea a fost construită între anii 1892–1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judeţului Dâmboviţa, având o decoraţie clasică cu influenţe baroce, iar în interior are o impresionantă pictură. Splendoarea picturii se vede tot mai mult pe măsură ce se ajunge la etaj, culminând cu decoraţia „Sălii de Consiliu”, situată central la etajul clădirii. Pictură murală, cu care este decorată Sala de Consiliu, impresionează ochiul, prezentând motive neoclasice, vegetale şi florale cu influenţe clare ale barocul italian. „Deasupra celor cinci căi de acces în sală se întâlneşte pictat câte un peisaj cu monumente reprezentative din Târgovişte (Curtea Domnească, Mitropolia nouă) ori împrejurimi aşa cum le-a văzut pictorul de origine italiană Giovanni Battista del Basso la 1894–1895, o excepţie constituind-o prezenţa, deasupra uşii centrale, a căpriorului ca stemă a judeţului Dâmboviţa.

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (4)

În folclorul balcanic se găsesc multe cântece dedicate lui Mihai Viteazul, în care era prezentat ca salvator al creștinătății în calea păgânilor, cântece culese de specialiști în decursul timpului.

Și în folclorul nostru se găsesc cântece culese de Vasile Alecsandri, printre care ar trebui să fie cunoscut de către toți românii „Cântecul lui Mihai Viteazul”.

Iată ce spun sursele: »Acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul”.«

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (3)

Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.

La Mănăstirea Dealu mai sunt înmormântaţi în ordine cronologică: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, Vladislav al II-lea (1448-1456), cel ucis de Vlad Ţepeş, Radu cel Mare (1508), aflat în partea stângă a bisericii, Jupâniţa Caplea, sora sa (1511), (pe a cărei piatră stă scris „răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în a 21-a zi”.), Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmet Paşa, Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), Vlad Înecatul (1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa, Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), Mihai Viteazul (1592-1601), Principele moldovean Mihail Movilă (1608), ginerele domnitorului muntean Radu Şerban, călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-1614) şi egumenul Matei al Mirelor (1624).

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (2)

Importante informații sunt primite de vizitatori de la măicuțele de la mănăstire sau din pliantul care se poate cumpăra – surse din care m-am inspirat și eu.

Unele izvoare spun că această mănăstire exista încă din anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea făcea o danie mănăstirii două sate.

Se spune că mănăstirea a fost întemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. În 26 august 1499 s-a început zidirea construcțiilor din jurul mănăstirii, iar în anul 1500 a bisericii Sfântul Nicolae, care a fost sfințită în 4 decembrie 1501, date consemnate în pisania din vechiul turn-clopotniță și de cele două inscripții de pe fațada vestică a bisericii.

Una dintre inscripții spune așa: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Radu voievod, și Domn a toată țara Ungrovlahiei, a început turn (clopotniță) al Sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile.”

Sursele spun că Biserica Sf. Nicolae este singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu construit de Radu cel Mare și este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească, rămânând semeaţă pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De asemenea am aflat că este unul dintre monumentele cele mai desăvârșite ale arhitecturii vechi românești. Biserica este construită din piatră și cărămidă, având fațadele în totalitate placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce, prezentând un plan triconic cu turla pe naos și două turle pe pronaos, în care se îmbină elementele tradiționale cu inovații care îi subliniază originalitatea. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească.

Edificiul este dispus pe un plan triconic de tip Vodița II și are proporții zvelte, având opt metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș).

Pronaosul bisericii adăpostește mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.

Tot aici se găsesc pictați cei trei ctitori: Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân.

Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân

Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă de valoare din anul 1514 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține pictorului Iosif Keber (1958 din altar) și Preacuviosului Arhimandrit  Sofian Boghiu (1984-1989, în naos și pronaos).

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, clădirile mănăstirii şi turnul-clopotniţă au fost refăcute de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a dăruit mai multe odoare bisericii voievodale. Pe la 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar autorităţile statului din acea vreme au lăsat-o în uitare. Din 1877 în clădirile ce aparțineau mănăstirii au funcționat de-a lungul timpului diferite instituții, cum ar fi: un lagăr pentru un detașament de prizonieri turci, Școala divizionară de ofițeri, Depozitul de arme al armatei, Școala copiilor de trupă, iar din 1912, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, aici a luat ființă un liceu militar.

În timpul domnitorului Radu cel Mare, la Mănăstirea Dealu a fost întemeiată prima tipografie a Țării Românești, una din primele patru tipografii europene, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă. Tipograf fiind Ieromonahul Macarie.

Domnitorul Radu cel Mare a fost preocupat de întărirea prestigiului bisericii și de înzestrarea ei cu cărți de slujbe tipărite, înlocuind manuscrisele care erau scumpe și totodată greu de procurat. Astfel, l-a chemat pe Ieromonahul Macarie de la Cetinje din Muntenegru, un tipograf talentat și cu experiență care învățase arta tiparului la Veneția. Ieromonahul Macarie a fost primul „meșter al tiparelor” în Țările Române și a realizat cărți de o mare valoare artistică, lucrările sale fiind cu mult superioare cărților tipărite în acea perioadă. Aici au fost tipărite „Liturghierul (1508) prima carte tipărită pe pământ românesc și prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă – Octoih (1510) și Tetraevanghel (1512) – însemnătatea acestuia constând în faptul că este prima tipăritură pentru toți ortodocșii care utilizau limba slavonă ca limbă oficială a cultului”. (sursa: din afișul aflat la fața locului)

Un rol important în reorganizarea vieții bisericești muntene a revenit fostului patriarh ecumenic Sfântul Nifon, care a fost adus în țară de Radu cel Mare, care i-a spus: „… eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinția ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru”.

Reproduceri din diferite documente

După anul 1512, Macarie fiind numit mitropolit al Țării Românești, activitatea tipografică de la Mănăstirea Dealu a încetat până în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), când s-a instalat aici o tipografie domnească. Prima tipăritură fiind o „Evanghelie învățătoare” sau „Cazanie” (1644), care este printre primele cărți tipărite tot cu litere slavone dar de data aceasta în Limba Română.

Mănăstirea a suferit diferite distrugeri și a fost jefuită, începând cu invadatorii unguri conduși de Gabriel Bathory în anul 1610 și culminând cu devastatorii turci în 1738, când chiliile au fost distruse și bunurile prădate. Apoi au mai fost cutremurele din anii 1802 și 1838.

Ample lucrări de refacere s-au realizat la inițiativa Patriarhului Justinian Marina între anii 1953-1958. Alte lucrări de consolidare s-au realizat în anul 2001 la încăperea destinată muzeului și la biserică. Muzeul care a fost reorganizat de curând, prezintă într-o viziune modernă momentele principale din istoria mănăstirii, icoane și cărți vechi, obiecte bisericești, printre care se află și crucea de lemn de chiparos, ferecată în argint, cu ramele decorate cu ornamente vegetale, dăruită de Matei Basarab și doamna sa Elena în 1648-1649. Tot aici se mai află o reconstituire a unei tiparnițe din secolul al XVI-lea.

 

Prof. Eva Lazea

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (1)

Suntem în AN CENTENAR, când este necesar mai mult ca oricând să ne amintim, dar mai ales să cunoaștem și să prezentăm principalele momente din istoria patriei, atât în mass-media cât și în toate activitățile cultural-artistice – principalele momente din istoria acestui popor frumos și înțelept. Generațiile tinere au acest drept, să-și cunoască strămoșii pentru a-i putea respecta pentru jertfa lor de-a lungul timpului.

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,

Mărţişor

MartisorVremea se încăpăţână şi se îndârji, asemenea oamenilor. Timpul muri într-o iarnă cumplită, geroasă, de sticlă şi de oţel. Oamenii zgribuliţi, îndoiţi de spate, treceau unii pe lângă alţii, ferindu-şi privirile. Dumnezeu se supărase din nou pe ei, a doua oară după potop şi, pentru că îi promisese lui Noe că nu va mai fi potop, îi scosese pur şi simplu pe oameni din timp.

Aşa că le dădu o iarnă veşnică, fără soare, fără speranţa primăverii, a verii sau a toamnei.

Şi oamenii se rugară atunci Domnului Dumnezeului lor, să-i ierte şi să-i lumineze.

Şi după vreo două săptămâni după prima rugă comună, o călugăriţă, maica Lacrinia se mărturisi oamenilor: „M-a vizitat în vis Atoateziditorul. E supărat pe noi, dar nu va fi apocalipsă. Ne lasă să ne descurcăm singuri. Totuşi ne-a dat o şansă: să-l înduplecăm cu trei lucruri venite din inimile şi gândurile  noastre curate.”