Statuile zambitoare din orasul interzis

Se spune că grecii, mari iubitori de palestră, de sport şi de frumuseţe ar fi fost primii care au inventat întrecerile sportive.

Nu ştiu dacă e adevărat, dar un lucru e cert: olimpiadele le aparţin, istoric şi spiritual. Pe timpul olimpiadelor, războaiele dintre polisuri încetau.

Mai mult chiar, bucuria de a avea un campion olimpic a generat conducătorilor unor cetăţi o nebunie frumoasă: atunci când o cetate avea un campion olimpic, se spărgea o porţiune din zidul protector al cetăţii. Se credea că un campion olimpic poate apăra singur un zid de duşmani.

LEGENDA DESPRE CHILE

Era o dată un poet care se născuse în deşert. Poate din nisip, nu din lut. Sigur cu suflarea lui Dumnezeu.

Poetul scria versuri ca toţi poeţii şi le recita cu mult patos. Nu-l asculta nimeni, nici şopârlele, nici păsările.

Şi atunci poetul şi-a îndreptat ochii într-un colţ de cer unde credea că s-ar afla Dumnezeu şi a spus: „Doamne, lasă-mă şi pe mine să văd apa. Am auzit doar că există, că e grea precum nisipul şi uşoară şi limpede precum aerul. Că apa e viaţă.”

Dumnezeu i-a răspuns înduioşat: „Întoarce-te, fiule,  cu spatele la munţi şi mergi până când vei vedea apa. Dar nu te opri decât atunci când  vei vedea şi o corabie.”

DISTIHURI PENTRU CHILE

Tristeţea noastră, cine a ucis-o?

Corăbiile, păsările din Valparaiso

Dragostea noastră unde-i, zăluda?

În versul lui  Pablo Neruda

Să ne întâlnim dragule, drago

Pe străzile din Santiago

Cine sfâşie val după val după val?

Geografie lirică: TOPLITA, LACRIMA TOPITA

toplitaExistă un anume moment al copilăriei, când cuvintele se înfrăţesc precum grâul, se apropie cu sfială un îndrăgostiţi unul de altul.

Atunci am auzit cuvântul IISUS şi imediat l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu „ÎI SUS”.

Şi tot atunci am auzit cuvântul TOPLIŢA, pe care l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu TOPITA, „l”-ul cel atât de lichid şi de atotputernic în copilărie, topindu-se.

Geografie lirică: DESPRE VALE

geografie-lirica-valeaÎntr-o scriere de acum câteva sute de ani, un călugăr a scris: „În bunătatea Sa nemărginită, Domnul Dumnezeul nostru a avut mare şi înţeleaptă grijă ca, pe lângă un oraş, să pună şi un câte un râu.”

Butada s-a putea extinde şi în ceea ce priveşte muntele şi valea şi am putea spune că Creatorul a avut grijă ca pe lângă fiecare munte să fie şi câte o vale.

Altfel muntele nu ar fi munte şi oamenii nu i-ar putea contempla de acolo de jos, din vale, măreţia.

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

DURĂU ’98

durau-ceahlauMemoria noastră colectivă reţine locurile sacre în care s-au purtat bătăliile neamului: Rovine, Posada, Călugăreni, Războieni, Mărăşeşti, Păuliş (ordinea este absolut întâmplătoare).

Sunt nume care spun mult oricărui român. Mult mai rare sunt locurile în care, efemer sau etern, s-au purtat bătălii ale spiritului.

Atunci când ele sunt, ele rămân legate definitiv de numele unor artişti de geniu: Hobiţa, Lancrăm, Ipoteşti, Stupca, Liveni, Târlişiua, Roman, Hordou, Haimanale.

Şi mai rare sunt spaţiile matriciale, ce apar ele însele generatoare de valori: Lugojul – muzical, Tescanii –pictural, Balcicul – pictural şi poetic, Fălticeniul –sculptural şi literar, Romanul –muzical,, Târgu-Neamţul –poetic şi religios.

Spiritul locului, genius loci, ca arteziană a geniului, animă, sporeşte şi impune Opera.

E şi cazul Durăului, localitate aflată la poalele Ceahlăului, muntele mitic al românilor, iradiind forţă, solemnitate, hieratism, mitologie, ecumenism – într-un cuvânt spiritualitate.

După activitatea pictorului Nicolae Tonitză şi a studenţilor săi (unul dintre ei depăşindu-şi ulterior maestrul: Corneliu Baba), aceea de a picta frescele bisericii de la Durău în encaustică, a venit rândul Taberei Naţionale de Artă plastică „Nicolae Tonitza”, ediţia I, 1998.

Spre sfârşitul lunii octombrie, în două săli ale Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ, ne-au fost propuse creaţiile taberei: pictură, sculptură, tapiserie – lucrări semnate de cunoscuţi artişti nemţeni: Grigore Agache, Mihai Agape, Silviu Bejan, Dumitru Bezem, Oliv Bezem, Dumitru D. Bostan, Dan Cepoi, Mircea Răsvan Ciacâru, Gheorghe Cuciureanu, Violeta Dinu, Constantin Filimon, Tereza Gogu,  Iulia Hălăucescu, Dinu Huminiuc, Ioan Mihalache, Mariana Papară, Ioan Popei, Ştefan Potop, Camelia Rusu, Lucian Tudorache, Gheorghe Vadana, Petre Vamanu, Nicolae Zeleznicov, precum şi a artiştilor invitaţi din mai toate colţurile ţării: Mihai Chiuaru (nemţean prin naştere), Camelia Viorica Cilianu, Ioana Crăciun-Dobrescu, Vasile Doboş, Mihai Marcu jr.,Teodor Moraru, Dany  Zărnescu.

ŢĂRI (MONDO)

Pasul-PrislopUn interesant concurs, gen „Cine ştie, câştigă!” (cu varianta „protevistă”: „Te uiţi şi câştigi!) s-ar putea numi, simplu şi inspirat, „Ţări”.

O secţiune a concursului ar fi ce dedicată răspunsurilor la metaforele –ghicitoare de tip perifrastic: „Ţara lalelelor şi a morilor de vânt”, Ţara celor o mie de lacuri”, „Ţara Soarelui-Răsare”, „Ţara Crizantemei”, Ţara Argintului, Ţara Cangurilor”, Ţara fiordurilor”, „Ţara Florii de cireş”, Ţara Dimineţilor liniştite” etc.

O altă secţiune ar putea fi dedicată produselor specifice fiecărei ţări: sabotul pentru Olanda, o sticlă de şampanie pentru Franţa, o havană pentru Cuba, un briceag, un ceas sau o ciocolată pentru Elveţia, castanietele pentru Spania, gulaşul pentru Ungaria, balalaica şi păpuşa Matriona pentru Rusia.

A treia secţiune ar fi cea a artelor şi sporturilor specifice fiecărei ţări.(Ex.: ceremonia ceaiului, ikebana, stampa, judo pentru Japonia).

Care ar fi contribuţia României la acest concurs? A cui ţară suntem? Ce produse specifice avem? Ce arte şi ce sporturi? Răspunsurile sunt dificile, să recunoaştem.

Geografie lirică: DURĂU – LA ORA DIALOGURILOR CULTURALE

durauEdiţia 2002 a Taberei de pictură, sculptură şi grafică de la Durău, desfăşurată între 27 iulie şi 6 august a.c. a fost poate cea mai „cuminte” dintre toate ediţiile de până acum, incluzându-le şi pe cele de la Almaş (1882,1983,1984), Brateş (1985,1986,1988), Viişoara (1987), Borca (1989, 1990), Dumbrava (1991,1992) sau Potoci (1998).

Şi asta din mai multe motive.

În primul rând a funcţionat din plin seducţia Ceahlăului, care i-a invitat pe artiştii aflaţi în tabără, la Fântânele sau pe Toaca, indiferent de vârstă, sex sau tehnică (plastică) şi chiar de stare alotropică.

În al doilea rând, numărul „teoreticienilor” a fost mai mare ca în alţi ani, printre ei numărându-se Ioana Berendea, Valentin Ciucă, Magda Ursache, Valerian Doboş, Petru Ursache, Lucian Strochi, Constantin Tomşa (unii dialogând doar câteva ore, alţii aproape două săptămâni).

În al treilea rând, artiştii au simţit de această dată nevoia de a se expune, primejdios şi prematur, aproape impudic, în stadiul de eboşă, crochiu sau de … intenţie. A rezultat un dialog fructuos (eram la ora merelor verzi şi dulci-amare), comentarii aprige, stinse anevoie cu cafea turcească (via Bremen) la termos sau cu apă minerală Borsec (alcool s-a băut atât de pin, încât, din acest punct de vedere, tabăra a fost o deziluzie (pentru finii cunoscători şi pentru barmani).

În al patrulea rând, artiştii s-au simţit mai aproape de cer şi de Dumnezeu şi au frecventat biserici, mănăstiri şi schituri, ajungându-se până la Paşcani, Borsec, Pătru Vodă, Secu, Sihăstria sau Neamţ, admirându-se şi „lucrarea” lui Nicolae N. Tonitza de la Durău, patronul taberei, cel cu „encaustica”, cu Sinaiul devenit Ceahlău sau cu oşteni romani îmbrăcaţi în straie moldoveneşti şi încălţaţi cu opinci, cu îngeri deveniţi copii sau invers.

S-a făcut şi o poză de grup la intrare, printre sfinţii pictaţi de Teodor Varahil Moraru integrându-se şi intercalându-se perfect şi pictorii noştri, aşa încât recunoaşterea unui „infractor” dintr-un grup sacru era aproape imposibilă, din motive de…bărbi.

Geografie lirică: Cele zece minuni ale ţării Oaşului

sambra-oilor-maramuresDintre toate Ţările României (Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului etc.) cu siguranţă cea din urmă este cea mai misterioasă, paradoxală, plină de îngăduite şi neîngăduite minuni.

În primul rând pentru că, enigmatică, se ascunde privitorului care o identifică cu greutate, chiar şi pe hartă, deşi ştie că trebuie să fie undeva în Nord, în apropiere de un Maramureş la fel de ciudat, de românesc şi de pitoresc.

Ca un veritabil El Dorado, Oaşul se lasă greu cucerit, glisând parcă spre stânga sau spre dreapta, ca o ţintă vie, neliniştită şi capricioasă, dublându-şi, şi chiar triplându-şi, localităţile.

Prin urmare vom descoperi Halmeu şi Halmeu Vii, Livada şi Livada Mică, Gherţa Mare şi Gherţa Mică (aceasta, conform logicii oşeanului, trebuie să fie mai mare decât Gherţa…Mare!), Turţ şi Turţ Băi, Oraşul Nou şi Oraşul Nou Vii, Apa şi Lunca Apei, Medieşu Aurit, Medieşu Râturi şi Medieş Vii, Certeze şi Huta Certeze, Turulung şi Turulung Vii, Racşa şi Racşa Vii, Prilog şi Prilog Vii, Micula şi Micula Nouă.

Şi, dacă avem Livada, trebuie să avem şi Dumbrava, şi pentru că avem Dumbrava trebuie să avem şi Mesteacăn; iar dacă avem Mesteacăn, trebuie să avem şi Agriş: şi iarăşi, dacă avem Dumbrava, trebuie să avem şi Vânătoreşti, şi Aliceni, iar vânătorii din Vânătoreşti să treacă după vânat prin Noroieni şi Nisipeni, prin Valea Seacă şi prin Valea Mariei pentru a ajunge la Vamă şi în Păşunea Mare.

Şi iarăşi Oaşul nu putea avea ca reşedinţă un oraş care să se numească Satu Mare, aşa că ţinutul şi-a ales drept capitală Negreşti pe care l-a întărit cu titlul de nobleţe al Ţării, aşa cum a făcut-o şi cu Călineşti-Oaş.