C.I.U: Această carte cuprinde 222 de întrebări și s-a finalizat astăzi, 23 aprilie 2020. Sunt sigur că tu vei găsi semnificații importante pentru cifrele respective, semnificații la care puțini s-ar fi putut gândi. Te rog să le scrii și, cu aceste interpretări ale tale, să încheiem interviul nostru lung cât… două vieți! Nu înainte de a-ți mulțumi pentru sinceritate și promptitudine.

L.S: Subtitlul acestei cărți vorbește de două vieți. 2 este o cifră importantă pentru că este prima cifră pară. Este cifra dublului, a dialogului, a opțiunii. Poți opta: stânga sau dreapta. 222 este în cazul nostru de fapt 222 +222 = 444. Dar 222 poate fi citit și ca un ecou: 222222. În fond, noi suntem ecoul faptelor, emoțiilor, energiilor noastre. Dar unicatul,1, cartea ca atare, se leagă de 23 și de 4 tot de două ori, căci aprilie este, temporal, luna a patra. Și tot 444 este suma întrebărilor și răspunsurilor. Avem deci suita 1234, care prin adiție dă 10, care este o cifră perfectă, ca și 4, care este cifra perfecțiunii, după Kabală. Dar 10 este de fapt 1+0, adică unicatul și infinitul înțeles ciclic (ca uroborosul, șarpele care își înghite coada.) Dar 23 aprilie este o zi importantă: Ziua Cărții, a Bibliotecarului și a Bibliotecii, a Dreptului de Autor. Dar și ziua Sfântului Gheorghe. Biblioteca este o carte în ecou, după cum bibliotecarul este omul cu cartea. Autorul e prezent și el prin dreptul său. În fine, Sfântul Gheorghe are o simbolistică extraordinară. Gheorghios înseamnă agricultor, plugar. Dar scriitorul nu trage și el brazdă neagră pe câmpul alb al scrierii? Sfântul Gheorghe este un general roman de origine greacă, deci un soldat. Dar scriitorul nu este și el un soldat, slujindu-și patria și limba, poporul său? Sfântul Gheorghe a fot decapitat. Dar scriitorul nu este și el decapitat prin cenzură? Sfântul Gheorghe e purtătorul de biruință. Dar scriitorul nu e? E un mucenic. Dar scriitorul nu e? Sfântul Gheorghe a fost lovit cu sulița, lapidat, tras pe roată, aruncat în groapa cu var, a purtat încălțăminte cu cuie, i s-a dat băutură otrăvită, a fost bătut cu vâna de bou. Și scriitorul trece prin asemenea torturi, provocate de alții sau chiar de el însuși. Sfântul Gheorghe ucide balaurul pentru a salva o tânără, o fecioară. Dar scriitorul nu luptă cu balaurul ignoranței pentru a apăra fecioria literei, a poeziei, a textului? Vorbeam de ecou. Sfântul Gheorghe se naște pe 23. Dar tot 23 de ani este vârsta la care moare (280-303). Și alte curiozități: el este sfântul protector (patronul) a 14 țări și a 41 de orașe (41 este 14 în oglindă). 303, anul în care moare este anul biruinței creștinismului, Armenia devenind creștină la 303. Și încă ceva. Capul decapitat al Sfântului Gheorghe este ținut, sub formă de craniu în mână de către Hamlet, căci Yorick se traduce prin Gheorghe (din daneză). Tulburător, nu? De fapt, fără această ultimă întrebare, cartea noastră era gata pe 22 aprilie. Adică matematic, cea mai ușoară operație: 2+2 =4. Dar și 2020 (2+0+2+0) dau tot 4. Dar 22 aprilie este Ziua Mondială a Pământului. Iar Gheorghe este agricultor, truditor al pământului, plugar, scriitor…Simple coincidențe? Totul e întâmplător, nimic nu e întâmplător.

C.I.U. Nu putem încheia aventura acestui interviu fără a-ți mărturisi ție, LUCIAN STROCHI, dar și cititorilor noștri că mi-a făcut o Mare Plăcere să cunosc și să descopăr și altora un Om Bun, un Prieten Sincer, un Scriitor de Mare Valoare și un Interlocutor de Excepție.

C.I.U: Am vorbit, la începutul discuției noastre, despre „jurământul lui Homer”, un posibil titlu al acestei cărți. Cum ar trebui să sune el?

 L.S: După mine, ar trebui plecat de la jurământul lui Hippocrate și acesta să fie adaptat, desigur, la scriitori. Iată o variantă, așa cum o propun tuturor confraților: „Jur pe Apollo, pe toate muzele, pe toții scriitorii pe care îi iau acum ca martori, că voi respecta și îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele, mintea, inima și talentul. Jur să îndeplinesc întocmai poruncile de mai jos:

1. Singurul meu stăpân să fie Cititorul, căruia îi dăruiesc tot ce am, timpul, energiile și toată dragostea mea.

2. Voi scrie pentru poporul meu, pentru patria mea, în limba mea, respectând tradițiile, credințele și spiritul neamului.

3. Îi voi respecta pe înaintașii mei, scriitorii, pe cei care au făurit această limbă, cinstindu-le opera și neluându-i nicicând în derâdere.

4. Voi încerca să duc mai departe moștenirea lor spirituală, încercând să creez opere cât mai valoroase, în continuarea operei lor.

5. Nu-i voim uita nicicând pe profesorii, maeștri și sfătuitorii mei, amintindu-i, cu recunoștință, ori de câte ori am prilejul.

5. Scrierile mele nu vor încuraja învrăjbirea între oameni, între popoare, ci vor îndemna la pace, la prietenie, la dragoste și înțelegere.

6. Voi căuta să folosesc doar acele cuvinte care nu jignesc ochii, urechile, simțurile celor care le citesc.

7. Voi încerca să fiu un om al cetății, să nu-i lezez pe ceilalți prin comportamentul meu, prin cerințele mele, prin tot ce nu ar fi demn de statutul de scriitor.

8. Voi încerca să recomand tinerilor scrierile marilor scriitori ai lumii, din toate

timpurile, de toate națiile, vorbindu-le despre valoarea acestor scrieri, dincolo de limbă, epocă, notorietate și anumite conjuncturi.

9. Voi încerca să propun scrieri noi, originale, să impun cuvinte noi, rânduri, gânduri care să contribuie la tezaurul național și universal.”

Dacă nu voi respecta toate aceste porunci, să fiu condamnat la uitare…

C.I.U: Cum crezi că ar trebui să încheiem acest maraton de întrebări și răspunsuri?

L.S: Cu câteva poezii patriotice, închinate patriei, strămoșilor și limbii române: ODĂ LIMBII ROMÂNE

Ca să te-ascunzi cu fereală, te-ai dat cu smoală; erai când republicană, când regală, când umilă şi goală, când plină de fală, când triumfală, când în răscoală. Te-am căutat în cuvinte, în minte, în jurăminte, în oseminte, în morminte, în bobul de linte, în privirea cuminte, în glasul liniştitor, de părinte, în nor în vatră fierbinte; ţineam minte că vocea ta de argint e şi luam aminte la cele păgâne şi sfinte, erai de nobilă sorginte, cea mai aleasă dintre ginte, cum erau înainte. Te-ai ascuns în sânul mamei, în tăişul crud al lamei, în primele cuvinte, gângurite, în slovele aurite, în prima carte de-nceput, în gaură de şoarece, în lut; ai murit strivită de-un sărut, am mângâiat o aripă de înger, de fluture, să te scuture. Te-ai ascuns în glas de clopot, câte-o dată-ai dat în clocot, te-am căutat în rădăcini şi te-am găsit în împletite, despletite lumini, în coroanele copacilor şi regilor, în răceala legilor, în frunză, în fluier, în şuier, în şoaptă, în fructa coaptă, în noapte, în cifra şapte. Te-am găsit tânără, când tu erai bătrână fântână; te-am găsit bătrână, când tu erai tânără, te-am căutat în timp şi te-am găsit anotimp, te-am căutat în floare ce doare, adică în rană, te-am găsit bogată, când erai sărmană, te-am găsit săracă şi tu erai prea bogată, dădacă. Te-am tescuit în vers şi m-ai plesnit, peste faţă, c-un întreg univers… ODĂ ŢĂRII – ACEASTA La noi, munţii cei cărunţi/ Seamănă cu albe frunţi./La noi, dealurile/Seamănă cu idealurile./Avem şi înverzite lunci,/ Pline de larmă şi prunci./La noi, câmpiile/Seamănă cu tăriile./La noi, pădurile /Nu cunosc securile./Avem şi râuri,/Împletite brâuri,/Şi cerul senin,/De îngeri plin. /La noi, sunt lacuri/Oglindite-n veacuri./Mai avem pământul,/ Străveziu, cum e cuvântul/Şi un curcubeu/ De la Dumnezeu./Mai avem şi soarele,/ Luminând hotarele;/Mai avem şi stele,/ Să te-agăţi de ele;/Mai avem şi luna,/Mândră-ntotdeauna;/Mai avem cuvântul,/ Greu, cum e pământul. DOINĂ DESPRE SCRIEREA ÎN LIMBA DACĂ, ADICĂ A CERULUI ŞI DESPRE NEASEMUITUL NEAM AL DACILOR, ZIŞI ŞI GEŢI (I)

Foaie verde, vârf de săgeţi/Să-i amintim şi pe geţi:/Erau un neam de poeţi/Şi de anahoreţi,/Aveau şapte vieţi/Şi-i aruncau în cer pe băieţi,/Pentru cele şapte peceţi./Nu se lăsau prinşi de tristeţi/Şi scriau în cer cu frumuseţi,/ Înmuiate în vieţi./Aveau meşteri faur./Scriau cu soare şi aur,/Cu colţi de balaur,/Cu coarne de taur, /Cu otravă de laur,/Cu glas de graur,/Cu lacrimă de minotaur./Foaie verde, vârf de săgeţi/Să-i amintim şi pe geţi:/Neam de poeţi,/ Şi de ceteţi,/De profeţi /Şi-anahoreţi,/De gânditori asceţi./Scriau pe cer cu săgeţi, /Cu tinctură de soare,/Care vindecă şi nu doare…/Cu bucurie, cu durere mare,/Cu albastru de cer şi de mare…/ Scriau pentru-ale noastre vieţi;/Scriau pe cer cu frumuseţi,/Cu litere de apologeţi,/ Pentru noi logofeţi, /Pentru alţi târgoveţi,/Foaie verde, vârf de săgeţi/ Să nu-i uităm pe geţi,/ Neam de poeţi,/De atleţi,/ Şi de anahoreţi. SONETUL LIMBII ROMÂNE (XXVI) Ca într-o poveste te-a scos în cale Cineva; eram mut, ca un vas de lut. Mă apărau cele şapte vocale, Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut. Te-nalţi la munte, te cobori la vale, Învăluită-în pace ca într-un scut, Şi aflu că mătase este moale, Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut. Te-au înmuiat fierarii şi poeţii, Copiii te-au purtat mereu în gânduri, Pe cerul tău mai zboară, grav, ereţii, Şi toţi te urmărirăm rânduri, rânduri. Ţăranii te-au primit sfioşi în casă: Şi pentru toţi rămâi mereu mireasă.

C.I.U: Pentru a nu finaliza această carte într-o atmosferă deprimantă, expune-ne planul tău de creație pe zece sau cincisprezece ani. Sunt sigur că optimismul tău ne va face să sperăm că totul va fi bine… Doamne ajută să fie cum gândești și acționezi tu!

L.S: În mare parte am vorbit despre proiectele mele imediate. Aș mai vrea să realizez un carte despre poezie, o carte de teorie a literaturii cu exemple din propria mea operă, adăugând Integralei Ancadierului speciile care lipsesc (de exemplu numai la litera E ar mai fi epistola, epigrama, epitaful, epitalamul etc.). Un tratat despre portretul în arta plastică în raport cu portretul literar și cel anatomic, să finalizez volumele trei și patru din Orgoliul Orologiului, să scriu o carte despre invenții, un volum de povestiri fantastice, un volum cuprinzând 1001 de poezii (e aproape gata, am deja realizate parțial, publicate, 936 de poezii). Un volum de 101 sonete italiene și engleze (am scrise peste 80), un volum de lirică niponă (tanka, haiku, renga, haiga), un volum de balade (cam 50 de piese), un jurnal care va consemna evenimentele ce se vor derula de la 23 iulie 2020, un volum de teatru care să cuprindă cam 20 de piese (până acum am doar 6), editarea prefețelor, cronicilor literare, cronicilor plastice în volume de critică (între 7 și 10 volume). Deocamdată atât, repet, în afară de cele amintite anterior. Aș vrea să realizez și câteva micromonografii, despre autori și oameni dragi mie și, recunosc, una dintre ele va fi despre tine. A, și să nu uit, un volum cu specii literare noi, create de mine, vreo șapte la număr. Pentru început, cred că e destul… Aș vrea ca la sfârșitul vieții să am 100 de cărți…

Și pentru a spori interesul pentru această carte, iată câteva sonete inedite, care vor apărea poate tot în acest an: SONETUL IUBIRII (1): Iubirea e blestem și-adâncă rugă/ Săpând la temelii o mănăstire/ E cea dintâi poruncă și zidire/ Cuvânt cerând statuilor să fugă.// Un substantiv ciudat ce se conjugă/ Și-un duh păgân de dincolo de fire/ Un adevăr profund în amăgire/ Un lacom timp flămând ce vrea să sugă.// Iubirea n-are chip icoane semne/ Dar face blând să se înalțe demne/ Și târâtoarele din ascunzișuri/ Și scoate poama coaptă din frunzișuri/ E foc cumplit ce arde fără lemne/ Și vag adoarme alb în tandre visuri./ CU TUȘE MOI ÎMI CUCERESC IUBIREA (2): Cearșaful alb duhnind a așteptare…/ Cu degete, cercetând arse buze/ Cu ochi, gloanțe trase din archebuze/ Și sâni eliberați din închisoare…// Cu gânduri strecurate ca meduze,/ Plutind între tăceri adânci și-o mare;/ Cu mâini făcute pentru alinare/ Și cu urechi în scâncete lehuze;// Cu umbre viorii ascunse-n coapse,/ Cu zâmbete ce par netrase capse,/ Cu–un pântec umilind o emisferă…// M-aștepți să ne-ntâlnim în noi sinapse/ Și – ntr – o iubire vag restanțieră/ Vrem să întemeiem o nouă eră/ SONETUL IUBITEI MAGICE (3): în tine porți sămânța nemuririi/ un cântec mut ce îl aud doar mirii/ cuminte îți aștepți șoapta robirii/ când te înalți spre marginile firii// călăi sunt norii, razele doar zbirii/ în ochi se-adună-n pleoape trandafirii/ tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii/ tăcută-noți privind spre insula iubirii// mai porți în gând potecile-amintirii/ desprinsă ești din patima rostirii/ sfârșit de lume începutul spirii// nu te iubește stânca nici menhirii/ și visu-așteptă-n marginea zidirii/ totem ciudat e ceasul zămislirii/ SONETUL IUBIRII ALBASTRE (4): Iubirea e dumnezeiască vină/ Și legea cea dintâi supremă-a firii/ Fulger răzleț pe cerul nemuririi/ Lumină mov desprinsă din lumină// Pleoape de dor ne sunt clar trandafirii/ O liniște în tunet mai deplină/ O scriere trimisă anonimă/ Un jurământ pe care-l fac doar mirii// O funie unindu-ne-n vecie/ Cuvânt ce nu mai știm cum ni se scrie/ Parfum de mosc de smirnă iasomie// Timp suspendat o sete fără sațiu/ Un gând fără de limite de spațiu/ Un vers din Dante poate din Horațiu/ SONETUL NOPȚII MAGICE (5): În noaptea când te-am cunoscut femeie/ Eram iubiți de vagi subterane ploi/ Și blând pronume se conjuga în noi/ Și lacrima se prelungea-n scânteie// Eram tornadă vârtej torent șuvoi/ Un curcubeu băut de curcubeie/ Sau apă vie, moartă, în știubeie/ O ramură din trunchi gingaș verde-altoi// Un singur trup două suflete parcă/ Singurii oameni în biblică arcă/ Două suflete în singur iubit trup// Evadând în eternitate să rup/ Blestem sălbatic cu ochi roșii de lup/ Iubirea noastă astăzi se încarcă/

C.I.U: Cu cât cunoaștem mai mult, ne eliberăm de „Captivitatea Nimicului”. Ce ne facem însă astăzi când Nimicul a devenit aproape brandul României? Cum putem să ne salvăm de această captivitate?

L.S: Nimicul e cel mai greu de definit. Așa cum nu există repaus absolut, nu există nici nimic absolut. Întotdeauna rămâne un rest, o zecimală. Dar împotriva Nimicului se poate lupta. Ți se cer desigur câteva calități: puțină minte, puțin suflet, multă răbdare, enorm de multă înțelegere pentru limitele „ființei umane”. E greu să nu faci nimic, e imposibil să nu gândești nimic. E tragic să nu iubești nimic. Nimicul nu poate fi un învingător. Chiar dacă epitaful de pe piatra de mormânt a Veronicăi Micle pare a ne contrazice: „Și pulbere, țărână din tine s-alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”

C.I.U: Acum, când lucrăm la interviu și tu ai 70 de ani (fără vreo trei luni), până unde crezi că ai ajuns pe scara literaturii române? Ai urcat destule trepte sau mai ai încă de urcat? Mie, sincer să fiu, mi se pare că ești sus, sus de tot, în vârf….

 L.S: De ce să fiu pe o scară? Am rău de înălțime… Pentru mine sunt importante câteva lucruri: respectul cu care sunt primit la orice adunare de breaslă, faptul că se scrie despre mine fără ca eu să cer cuiva acest lucru, că sunt prezent în istorii, antologii și dicționare, că operele mele sunt citite și de cele mai multe ori apreciate. Eu cred că am de urcat multe trepte, dacă tot trebuie să le urc, dar te întreb: dacă e să ajungi în vârf, ce mai faci? Eu cred că scriitorul e un alpinist care urcă mereu, cucerește un munte cu vârful ascuns în nori și nu se oprește niciodată din ascensiune. Un Sisif…

C.I.U: Din păcate, astăzi trăim vremuri despre care n-am auzit, vremuri despre care nu ne-am închipuit…. În timpul comunismului eram îndoctrinați cu teoria că tot răul ne vine din occident. Acum, parcă, teoria de atunci începe să devină tot mai mult realitate. Eu, care, cu sacrificii foarte mari, mi-am pregătit deja un loc de veci, văd că m-am chinuit degeaba pentru simplul fapt că riscăm să ajungem toți la groapa comună. În condițiile în care nu mai poți comunica nici chiar cu apropiații, ce mai suntem noi pe acest pământ? N-a dispărut sau este în curs de dispariție umanitatea? Să încercăm întrajutorarea, să ignorăm pandemia cu Bunătatea noastră, cu Igiena strictă și cu Distanța fizică, nu și Sufletească! Ce crezi că se va întâmpla cu lumea scriitorilor și cu lumea, în general vorbind, după ce va pleca acest Coronavirus de la noi?

 L.S: Vezi, prietene, realitatea presează asupra noastră. S-au scris romane despre pandemii. Au scris admirabil, unic pe această temă, Albert Camus, Gabriel Garcia Marquez, Danel Defoe, Panait Istrati. Dar, într-un fel mai aparte și Orwell sau Bradbury. Cred că voi scrie o carte și despre „corona”. Se întâmplă lucruri apocaliptice, străzi pustii, oameni cu măști, izolări incredibile, înmormântări ciudate (ca să nu spun altfel), slujbe de la distanță, învățământ alternativ. Oamenii nu se mai salută, nu se mai îmbrățișează, nu se mai sărută, nu își mai strâng mâinile. Au apărut bancurile, scenariile, declarațiile, eroismele, lașitățile, speculanții de tot felul (inclusiv politici), tandrețea și abjecția, izolarea… Cum să rămâi insensibil la toate acestea? Cum să nu scrii un roman al timpului acesta?

C.I.U: În situația gravă a României, nu mai vedem celebrele înmormântări cu fast, cu Mercedes, cu aer condiționat,, cu pomenile grandioase… Au dispărut chiar și inerentele scandaluri cu testamentele, cu averile existente sau închipuite… Ce ne-a mai rămas? Doar drumul spre cimitir, fără costum și pălărie, goi și într-un sac de plastic cu sau fără fermoar? Această situație nu face parte din atenționările Bibliei? Atenționări pe care le-am auzit de atâtea ori, dar niciodată nu le-am crezut. Și atunci ne întrebăm, cu teama de a nu găsi niciun răspuns: ce rămâne după noi? Totul este Nimic și Nimic este Totul?

L.S: Nu cred că moartea e glorioasă și puțin îmi pasă dacă în coșciug voi avea sau nu pălărie sau chiar costum. Dar cred că omul are dreptul la o moarte frumoasă după o viață frumoasă. Iar după noi rămâne traiectoria unei vieți. Așa, ca la un glonț trasor, tras pe întuneric. Rămânem în amintirea semenilor noștri, mai vii poate decât am fost atunci când eram vii. Omul e nemuritor prin memorie, prin amintire. Dar eu am fost întotdeauna un optimist. Cred că ne vom salva și acum. Ne vom restarta însă. Vom fi cu siguranță alții. Vom avea alte repere morale, alte valori de apărat. Vom fi mai lucizi, mai toleranți, vom fi, vorba unui filosof, „înfiorător de blânzi”. Ne vom privi cu alți ochi. Îi vom privi altfel pe medici, pe polițiști, pe jandarmi, pe soldați, pe vânzători, pe șoferi, pe poștași, pe oamenii care devin eroi autentici peste noapte, având poate unele dintre cele mai umile slujbe. Și vom prețui mult mai mult viața, așa cum este ea.

C.I.U: „Vechile și eternele noastre truisme”(iubirea, loialitatea, mila etc.”), cum afirma Faulkner la primirea Premiului Nobel, sunt, parcă, din ce în ce mai diluate…Nu suntem, oare, pe cale de a le pierde?

L.S: Categoric, nu. Iubirea e prima lege universală, motorul existenței, devenirii noastre. E mai importantă decât legea gravitației. Iubirea e de fapt legea atracției universale. Loialitatea e esențială pentru raporturile normale între indivizi, între individ și societate, între individ și stat. Mila e un sentiment complex, dar, înțeles în sens creștin, rămâne o valoare morală de prim ordin.

C.I.U: Sofisme și rumeguș verbal, iată ce se aruncă în fața turmelor ușor manipulabile… Este oare vreo deosebire între o masă de oameni și o înghesuială ovinizată de inși care așteaptă totul de-a gata, fie mâncare, fie cadouri la alegeri, fie discursuri penibile?

L.S: Din păcate, nu. Nu e vorba însă doar de manipulare, ci și de resemnare. E ca în pilda cu muștele. Nu le alungi, deși te mănâncă, pentru că, alungându-ne, vin altele în locul lor, mai flămânde. De aici și inerția electoratului. Când totuși se produce o schimbare, aceasta ține cât o minune: trei zile.

C.I.U: O dilemă teribilă pentru om, mai ales pentru scriitor: să se împace cu lumea sau cu el însuși….Tu?

L.S: De ce trebuie să fiu separat de „lume”? Viziunea mea asupra lumii este una monadică. Eu sunt o lume, dar care fac parte dintr-o altă lume, mai încăpătoare. E asemănătoare cu logica cercurilor concentrice. Un cerc nu îl contrazice pe celălalt decât prin rază, nu prin centru. Relațiile mele cu lumea sunt complexe, de la un sentiment lilial, la relații adverse, poate chiar tensionate. Dar aici intervine negocierea și compromisul. Cel mai greu e să negociezi cu tine însuți. Tocmai pentru că te cunoști foarte bine. Eu cred că împăcarea de care vorbești trebuie să înceapă cu sinele, cu eul lăuntric, auctorial, și apoi cu ceilalți, găsind factorii comuni, punțile de legătură, interesele comune.

C.I.U: Eu, un admirator al istoriei, discutând cu tine, mi-am dat seama că știi mai mult decât mulți istorici profesioniști… Din această perspectivă, cum vezi viitorul românilor, al românismului?

L.S: Depinde de noi. Putem fi sclavii altora, putem fi stăpânii noștri. Sunt din fire optimist, așa că „Viitor de aur, țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare…” Dar nu e ușor. Românii au un dușman natural: ei înșiși. Suntem poate cea mai dezbinată națiune. Dar cred că ceva ne va uni cu adevărat. Nu neapărat o catastrofă de proporții. Românii au destule calități: inteligență naturală, asimilează ușor cultura, se integrează rapid în „peisaj”. Românul este rezistent, răbdător și deloc mofturos. Când va înțelege cuvântul „acasă”, vom reuși. Avem resurse de tot felul. Avem aur, dar cel mai important e aurul cenușiu.

C.I.U: Eminescu observa că „Forma fără idee de ea nu are esență, cadavrul fără suflet nu are existență, lumea fără eu nu are existență”. Dar arta, prin menirea ei de a promova Adevărul și Frumosul, nu incumbă automat și tendința?

L.S: Există întotdeauna o cauză și un scop al fiecărui lucru. Arta e o formă de cunoaștere. Diferența dintre arte și științe e aceasta: științele au pretenția că rezolvă problemele omenirii, iar arta pune problemele omenirii. Nu există o autonomie a artei, oricât s-ar strădui unii să ne convingă de acest lucru. Orice curent artistic are trei stadii: cel de negare a fostului curent (altfel ce rost ar avea apariția lui?), cel de maximă amplitudine, înflorire, definire a noului curent și, inevitabil, momentul de decădere. Nu putem imagina fără formă, oricât ne-am strădui. După cum, ceea ce facem, creația are un scop, o cauză, o finalitate. Prin opera de artă, ne promovăm ideile, sentimentele, credințele… Până la urmă e vorba de arhetip, care se realizează practic prin engrame, care sunt amprente ale realității. Ne naștem cu apriorismul spațio-temporal. Dar tocmai acest lucru ne dă identitate. Animalele nu au sentimentul timpului, după cum nu au credință.

 C.I.U: Se spune că între scriitor și cititor trebuie să existe o „adversitate afectivă”. Deși antagonici, termenii sunt folosiți adesea… Cititorul ar vrea (conform unor „specialiști”) să fie „lovit” cu anumite trăiri, sentimente, pe care să le simtă ca fiind ale lui, ale tuturor…Te gândești mereu la cititorul tău? Dorești să fii plăcut cititorului de elită, celui comun?

L.S: Arta înseamnă comunicare. În schema comunicării artistul este emițătorul, iar cititorul, privitorii, ascultătorul sunt receptorii. Fără cititor un scriitor e mort, nu există. O carte necitită, deși aflată pe raftul unei biblioteci, nu există decât cel mult ca număr de inventar. Îmi doresc un cititor de elită, care să fie complicele, prietenul, confidentul și criticul meu. Îmi doresc un cititor comun, pentru că sper ca arta mea să-l poată influența, în bine, desigur. Mă gândesc tot timpul la cititorul meu. Cu precizarea că eu sunt primul meu cititor.

C.I.U: Cineva spunea că „înțelept te naști, nu devii”. Mai mult, „învățarea înțelepciunii este o simplă aducere aminte”… Ce crezi?

L.S: Nu cred că există un adevăr absolut, gen: așa și nu altfel. Cred că omul este o împletire frumoasă între zestrea sa genetică, între educație și mediu. E clar că dacă te-ai născut idiot, cretin, imbecil, cu un IQ de 40 sau chiar mai puțin, nu vei deveni un ins performant prin educație. După cum am întâlnit și oameni deosebit de inteligenți, care nu aveau prea multă carte. Ilie Moromete nu avea trei facultăți și nici vreo două doctorate, dar devenise un lider autentic prin înțelepciunea sa. După cum cred că în codul nostru genetic sunt și destule informații latente, venite de la cine știe ce strămoș. De ce ni s-ar transmite doar predispoziția pentru anumite boli cronice și nu și asemenea informații? Există nu doar atavisme organice, ci și psihice sau chiar cognitive care, la un moment dat, pot fi activate. Dacă și ticurile pot fi moștenite, de ce nu am accepta ideea că avem unele predispoziții sau chiar informații care pot tâșni la un moment dat?

C.I.U: Ca scriitor desăvârșit cum te știu, psihologia umană îți este bine cunoscută… Care ar fi, după tine, bolile cele mai grave ale sufletului umanității de astăzi și de când lumea?

L.S: Sunt conștient că răspunsul meu la întrebarea ta va fi unul parțial. Numai fobiile sunt peste 300! Să numim câteva dintre aceste fobii, cu accent pe cele mai frecvente în ziua de azi, după clasificarea Marchais-Gusov: aclofobie (teama de întuneric), acrofobie (teama de înălțimi, de balcoane), acusticofobie (teama de sunete, zgomote, muzică), aerofobie (teama de curent, de aer), agiofobie ((teama de stradă), agorafobie (teama de spații largi, de piețe, parcuri, stadioane, amfiteatre deschise), amatofobie (teama de praf), amaxofobie (teama de a intra și de a călători într-un autovehicul de transport în comun), amihofobie (teama de a nu fi zgâriat, rănit, lezat), anemofobie (teama de vânt), anginofobie (teama de a nu fi sufocat, sugrumat, înăbușit), antropofobie (teama de oameni, de mulțime), bacilofobie (teama de microbi), claustrofobie (teama de spațiu închis, strâmt, de lift, debara etc.), clitrofobie (teama de aer închis, de ferestre închise), cronofobie (teama de timp, de timpul care trece), domatofobie (teama de casă), dromofobie (teama de teama de a trece strada), eremofobie (teama de locurile pustii, singuratice), fronofobie (teama de a gândi), gerontofobie (teama de bătrâni), haptefobie (teama de a nu fi atins), levofobie (teama de obiectele aflate la stânga) , microfobie (teama de obiectele mici), missofobie (teama de contaminare, de molipsire), nozofobie (teama de îmbolnăvire), oicofobie (teama de dezgustul de propriul tău domiciliu), peniafobie (teama de sărăcie), fobofobie (teama de teamă, de anxietate), demofobie (teama de mulțime, de gloată), xenofobie (teama de străini), vaccinofobie (teama de seruri, vaccinuri), topofobie (teama de un anume loc), pirexiofobie (teama de febră), scofofobie (teama de a fi observat), kineziofobie (teama de mișcare, de acțiune) etc.. Câte din acestea nu sunt activate, amplificate, redescoperite acum, de când cu „corona virus – 19”? Și mai sunt teama de cipuri, teama de urmărire cibernetică, chiar telepatică, teama de gol… Dacă ar trebui să vorbim și de boli, am avea nevoie de paginile unui tratat medical în câteva volume…

C.I.U: Când ucenicul a întrebat cum să ajungă la perfecțiune, maestru a răspuns simplu : să se poarte ca și cum ar fi perfect. Concluzia ta?

L.S: E cel mai bun sfat. Întotdeauna i-am sfătuit pe cei care concurau să se gândească doar la locul I. Dacă nu îl obțineau, nu era nicio problemă. Dar dacă din start te gândești la o mențiune, atunci nu poți fi performant. Dacă te porți ca și cum ai fi perfect există posibilitatea ca la un moment dat, chiar să fii perfect.

C.I.U: Există opinii că scriitorul trebuie să fie într-o permanentă „gâlceavă” cu lumea, cu timpul… Tu nu ești, sigur, un astfel de om. Cine-i de vină? Mintea sau inima?

L.S: Eu cred că un scriitor, un artist, un om trebuie să fie în echilibru indiferent cu lumea și cu timpul. Am mai spus-o: timpul este cel mai bun prieten și cel mai redutabil dușman al meu. Ne luptăm permanent și câteodată (e drept, foarte rar) reușesc să-l înving. Cred că versurile lui Labiș sunt potrivite aici: „Iertat să fie cel ce la mânie/Mi-a împlântat cuțitul pân’ la os/ Dar neuitat și neiertat pe veci să fie/Cel care-a râs de gându-mi bătăios.” (Aici simt nevoia să deschid o paranteză: citatele, exemplificările, numele evocate în acest interviu sunt din memorie; dacă s-au strecurat unele inexactități față de varianta corectă, originară, cer smerit scuze eventualului cititor). Timpul e cel care împlântă în mine cuțitul. Încerc să mă vindec, să mă apăr, să supraviețuiesc. Rănile timpului le vindec cu pansamentul cuvintelor, al sintagmelor. Recunosc: cel mai greu e să suport ca cineva să râdă de mine, să ia în derâdere munca mea, simțirea mea, gândurile mele. Mintea și inima mea încearcă să păstreze, prin limbă, o dreaptă cumpănă.

C.I.U: Ce părere ai despre titluri ca „Pizdeț”, Letopizdeț”, „Băgău” etc. sau despre mottouri ca „Sunt o doamnă, ce p..a mea” pe care le practică unii scriitori ai zilelor noastre? Scopul acestora?

L.S: Georges-Louis Leclerc de Buffon spunea pe la mijlocul secolului XVIII: Le style c’est l’homme même. Stilul e omul însuși. Limbajul folosit este amprenta noastră. Prin urmare, ești egalul expresiilor tale. Chiar dacă Fonvizin spunea că la Paris până și birjarii știu franțuzește, totuși, limbajul unui birjar va vorbi despre condiția sa socială, umană. Un scriitor poate folosi orice stil, în funcție de personajele sale. Dar să nu uităm că „personajele sunt flotoarele luminoase ale idei”. Dacă rămâi la o gândire pornografică, e treaba ta. Vei avea publicul tău deviant, nu și un cititor normal. Înjurătura este treapta cea mai de jos a condiției umane. Există e drept și o voluptate a expresiei nude. Dar asta ține de copiii care spun o prostie și sunt încântați că nu îi aude nimeni ca să-i tragă de urechi.

C.I.U: Părerea ta despre liberul arbitru, pe care eu l-aș numi mai simplu „libertatea de a eșua”… L.S: Omul are dreptul de a alege pentru el tot ce își dorește. Asta nu înseamnă automat că ai și dreptate. Poți fi politic de dreapta, de stânga, de centru. Dar asta nu însemnă că opțiunea ta e singura corectă. După cum ai și dreptul de a eșua. Toți eșuăm. Important e să eșuăm cât mai sus.